O , Doamne , ce prieten , preabun , fãrã tãgadã
Mi-e poezia vieţii , când scriu pe apucat !
Îmi vin în minte versuri , aşa , ca-ntr-o cascadã
Iscatã colo-n Ceruri de-un Domn Prealuminat !
Nu mai conteazã timpul ! Nici ritmul nu conteazã
Atunci când metrul antic se pune pe tapet !
De-i rima şchiopãtatã , visarea mã calmeazã ,
Punând cu frenezie alt iamb pe-un alt sonet ,
Iar stihul se-nfiripã , precum într-o cântare
Nãscutã sub balconul atâtor frãmântãri !
Doar Muza Poeziei se-ascunde de-a mirare
De-un nãtãrãu ce-şi strigã iubirea-n depãrtãri ,
Privind printre perdele la chinurile multe
Ce se ridicã ample , ca scarã cãtre Cer ,
Tânjind şi ele astãzi , la-mbrãţişãri oculte
Din partea unei Doamne cu stil şi caracter !
