Aristiţa, Biriţa, Chiviţa şi Dimiţa erau, de
când se ştiau pe aceastã lume, prietene...
În copilãrie, locuiserã în acelaşi cartier
mãrginaş, învãţaserã la aceeaşi şcoalã şi
luau, cu mici excepţii ce întãreau regula,
cam aceleaşi note.
Pe la vârsta majoratului, într-un interval
de un an, se cãsãtoriserã tuspatru.
Aristiţa îl cunoscuse pe Ştefan,
instrumentist la tubã în fanfarã, la
serbãrile dedicate Zilei Unirii ce se
desfãşurau în clãdirea Casei Armatei. Se
dusese din curiozitate. Întotdeauna fusese
atrasã de uniformele militare cu epoleţii
aceia strãlucitori, încãrcaţi de simboluri
pe care avea sã nu le priceapã niciodatã.
În timp ce Ştefan sufla în acel instrument
întortocheat şi din cale afarã de masiv,
Aristiţa se topea, vãzând cu ochii, de
dragul lui. Dupã trei luni, pe inelarul ei,
poposise o verighetã aidoma cu cea a lui
Ştefan...
Biriţa fu a doua...
Într-o duminicã, Chiviţa îi spusese:
- Hai cu mine fato, la stadion!
- Ce sã facem acolo Chiviţo? Ai înnebunit?
- Biriţo, dacã vom sta toatã ziua în casã n-
o sã ne mai mãritãm în vecii vecilor!
- Ai dreptate, dar o sã ne gãsim alesul la
stadion?
- Ei, cine ştie, închisese discuţia Chiviţa.
Într-adevãr, aceasta nu îşi gãsi perechea
acolo, dar Biriţa da...
În spatele lor stãtea un tânãr, pe care avea
sã afle mai târziu cã-l cheamã Florin, iar
în timpul în care nu era suporter ocupa
postul de instalator la o centralã de bloc.
Auzea din gura lui numai cuvinte necunoscute
ei precum vinclu sau inter şi ajunse rapid,
în mai puţin de 90 de minute, la concluzia
cã acel bãrbat cult este alesul inimii ei.
A treia se cãsãtori Chiviţa...
În ziua cãsãtoriei Biriţei, pierduse prea
mult timp cu alegerea toaletei şi era, cât
pe ce, sã întârzie la ceremonia civilã. Se
urcase într-un taximetru şi spusese scurt:
- Bãiete, la Starea Civilã!
Şoferul, un tânãr de vreo 22 de ani, ce mai
rãspundea pe lângã apelativul anterior şi la
numele de Sorin, îi replicase amuzat:
- Dar nu vrei mai întâi sã ne cunoaştem?
În mod normal, ar fi trebuit sã-şi piardã
cumpãtul şi sã-i zicã vreo câteva vorbe.
Chiviţa îşi pierdu însã capul şi dupã douã
luni era din nou la Starea Civilã, dar de
data aceasta în calitate de â€Ţsubiect".
Ultima fu Dimiţa...
Era un sfârşit de noiembrie, ploios şi rece,
iar fata stãtea la fereastrã şi se gândea la
toate cele întâmplate în acel an. Prietenele
ei erau acum la casa lor şi numai ea,
probabil, avea sã rãmânã fatã bãtrânã. Din
când în când, se ducea la oglindã şi se
cerceta atent, plângându-şi de
milã: â€ŢDimiţo, Dimiţo mai ai puţin şi treci
pe 19 ani. Uite cum trece timpul şi tu tot
singurã..."
Bãtãia în uşã o trezise din durere şi
coşmar. Bãiatul de la compania de
electricitate venise sã citeascã contoarul.
Ceru un scaun pentru a vedea mai de aproape,
iar atunci când el se urcã, ea îi dãdu o
replicã dintr-o celebrã scenetã
umoristicã: â€ŢViteazule, voinicule!" Începurã
amândoi sã râdã şi, tot într-o distracţie, o
ţinurã pânã în ajunul Revelionului când Emil
o luã de soţie.
Erau ca o familie mare. Toate aniversãrile,
onomasticile şi tot ce mai putea fi inventat
ca motiv pentru o petrecere se derulau
împreunã. Singurul inconvenient era cã
absolut toţi locuiau acum în garsoniere.
Spaţiul strâmt nu le permitea sã se
desfãşoare în voie. Cel mai înfiorãtor
moment era atunci când Ştefan ţinea morţiş
sã le cânte la tubã vreo nouã piesã
învãţatã. Geamurile zãngãneau lugubru, iar
eventualele dopuri de cearã din urechi
intrau într-o acerbã concurenţã cu cele ale
sticlelor de şampanie.
Din când în când, se mai nimerea cã vreo
petrecere coincidea cu meciurile echipei
naţionale. Florin, rãmas acelaşi pasionat
înrãit dupã fotbal, ţinea morţiş
sã â€Ţasculte" meciul. Asta nu însemna altceva
decât faptul cã difuzoarele televizorului se
umflau ca pânzele unei corãbii, în timp ce
suporterul nostru încerca sã le acopere cu
un vocabular, de asemenea necunoscut Biriţei.
Probabil cã ideea mocnea de mult timp în
minţile celor opt. Într-o zi, când se
întâlnirã aşa, fãrã un pretext anume, Dimiţa
spuse:
- Mãi fraţilor, ce-ar fi sã ne mutãm cu
toţii în aceeaşi casã?
- Eşti fantasticã soro, îi spuse Aristiţa,
ştii cã şi eu
m-am gândit la acelaşi lucru?
- Şi eu, spuserã simultan Biriţa şi Chiviţa.
- Şi noi, adãugarã bãrbaţii, într-un cor
constituit ad-hoc.
Zis, dar greu de fãcut...
Cei patru soţi îşi puserã pe tapet toate
posibilitãţile de acţiune.
Ştefan vorbi cu un maior care avea o vecinã
contabilã la Spaţiul Locativ.
Florin tocmai reparase WC-ul şoferului
directorului aceleiaşi instituţii.
Sorin aştepta cuminte, în fiecare zi, în
faţa scãrii unde locuia şefa serviciului
personal, ce întârzia la servici cu o
regularitate de ceasornic.
Emil...
Ei, Emil nu putea face nimic, dar se
perpelea îngrozitor...
În fine, dupã câteva luni obţinurã
acceptul de a se muta într-o casã
naţionalizatã unde ultima bãtrânã ce locuise
acolo, şi ea temporar, se dusese definitiv
într-un loc unde toţi sunt proprietari.
Casa arãta jalnic. Pereţi scorojiţi,
uşi crãpate, duşumele umflate. Dupã câteva
luni de muncã totul era gata.
Structura clãdirii era interesantã.
În centrul ei, la parter, se afla un salon
imens ce acoperea cam trei sferturi din
suprafaţa imobilului. De o parte şi de alta,
erau douã scãri ce corespundeau tot atâtor
uşi dinspre stradã. Pe fiecare din ele, se
urca la primul etaj unde, de o parte şi de
alta, era câte o camerã. Scãrile continuau
pânã la cel de-al doilea cat unde structura
etajului inferior se repeta identic.
Traserã la sorţi cum sã se mute.
Ordinea alfabeticã supuse şi dezordinea
hazardului, iar în final, Aristiţa şi Biriţa
se mutarã la etajul întâi, prima în stânga
şi a doua în dreapta. Evident, Chiviţa şi
Dimiţa ocuparã, în aceeaşi ordine, camerele
ultimului etaj.
Din acel moment, â€Ţfamilia" începu sã
convieţuiascã zi de zi şi ceas de ceas. Se
aşezau cu toţii la masã în salonul de la
parter, tot acolo se uitau la televizor şi
de câte ori era prilejul dansau îndrãcit.
Începuserã sã se strige pe
diminutive.
Aristiţa devenise Tiţa, Biriţa se
redusese la Riţa, Chiviţa la Viţa, iar din
Dimiţa rãmãsese numai Miţa...
Totul decurgea perfect. Se pãrea cã
nimeni şi nimic nu le putea strica vreodatã
atmosfera pe care şi-o construiserã cu atâta
sârg.
Într-o duminicã dimineaţã de varã,
Sorin veni cu propunerea.
- Bãieţi, n-aţi avea şi voi un chef
de pescuit astãzi?
Evident nu aşteptã rãspunsul fiind
sigur de acceptul tuturor.
- Venim pe la prânz fetelor, strigã
Sorin, din faţa casei, în timp ce încãlzea
maşina.
Într-adevãr, pe la prânz, sosirã...
nu soţii lor, aşa cum
s-ar fi aşteptat, ci doi oameni în uniformã
ce le rugau sã se deplaseze la morgã şi sã-i
identifice. Avuseserã un groaznic accident.
Uite-aşa, Tiţa, Riţa, Viţa şi cu
Miţa rãmaserã vãdane...
Mã vei întreba poate, dragã
cititorule, ce legãturã aveau cele patru
femei cu grupul lui Klein? Te voi lãmuri
îndatã...
Grupul ãsta al lui Klein este o
treabã matematicã dintre cele mai serioase.
Închide ochii şi gândeşte-te la un pãtrat.
Dacã ţi-e greu, poţi sã-l şi desenezi pe un
colţ de hârtie.
Nu, stai!
Deschide ochii mai întâi!
Uitã-te acum bine la vârfurile
pãtratului!
Ce îţi spun acestea? Nimic?
Sã-ţi spun drept, nici eu nu prea mor de
dragul lor, dar lui Klein ãsta, i-au plãcut
tare mult. A stat el şi a cugetat şi a
constatat cã dacã le simetrizezi faţã de
o â€Ţverticalã" dusã prin centrul pãtratului
tot în ele ajungi. La fel se întâmplã şi
pe â€Ţorizontalã", dar şi faţã de centrul
pãtratului. Prin urmare, vârfurile acelea
sunt â€Ţcaptive", depinzând unele de altele
într-un ameţitor joc. Niciunul nu ar putea
fi vreodatã eliminat fãrã ca simetria,
armonia sã nu disparã definitiv.
Tiţa, Riţa, Viţa şi cu Miţa intraserã
astfel, fãrã voie, în selectul, dar rigidul
grup al lui Klein.
Stãteau cât era ziulica de mare, rezemate de
balustrade, în dreptul camerelor lor şi se
uitau unele la altele. Din când în când îşi
mai aruncau câte o vorbã:
- Ai spus ceva Riţo?
- Nu Tiţo, nimic...
- Înseamnã cã mi s-a pãrut...
Nu mai mâncau în salon de când rãmãseserã
singure. Fiecare se retrãgea în cãmãruţa ei
şi, într-o rânã, pe marginea
patului, â€Ţciugulea" ceva cât sã nu moarã de
foame.
Sumbru, nu?
De data aceasta, staţi liniştiţi, nu mai
omor pe nimeni!
Într-o searã, scandalul izbucni pe
neaşteptate, aşa, ca o ploaie torenţialã de
varã dupã o zi toridã în care toatã lumea
este moleşitã.
Femeile stãteau, ca de obicei, rezemate de
balustradã, privind din când în când una
spre cealaltã.
Miţa, ce mereu avea iniţiativa, sparse
tãcerea:
- Fetelor, hai sã facem ceva pentru a ieşi
din starea aceasta! Suntem încã destul de
tinere. O sã înnebunim dacã o sã continuãm
sã ne uitãm aşa, una la alta, cât e ziua de
lungã.
Toate patru se gândiserã la acelaşi lucru
dar, în afarã de Miţa, niciuna nu avusese
curajul sã deschidã discuţia. Dacã
prietenele ei o vor acuza de frivolitate? Nu
trecuse niciun an de la dispariţia soţilor
lor, iar ele sã se gândeascã la altceva?
Prima care replicã fu Riţa:
- Bravos Miţo, ce propui, sã mergem de-acum
la bãrbaţi?
- Dar n-am vrut sã spun asta, replicã
iniţiatoarea discuţiei.
- Ei hai, interveni şi Viţa, numai tu eşti
vinovatã de toate cele. Dacã nu aveai ideea
tâmpitã sã ne mutãm cu toţii împreunã poate
şi în ziua de azi eram cu bãrbatu’meu. Aşa,
acum mã uit la tine ca o proastã!
Dintr-un spirit justiţiar, dar vrând sã şi
refacã echilibrul de forţe, Tiţa încercã sã
aplaneze conflictul:
- Hai fetelor, nu vã certaţi, ştiţi doar cã
toţi am fost de acord cu asta!
- Da, dar cine a fost prima care i-a ţinut
partea ãsteia. Nu tu? ieşi la atac, mai
abitir, Viţa.
Seara se încinse rãu de tot şi numai uşa
trântitã la camera Miţei se constitui într-
un armistiţiu, din nefericire temporar.
Începând de a doua zi, atmosfera se schimbã.
Ceea ce reuşise Miţa, cu toatã antipatia
atrasã asupra ei, fusese faptul cã femeile
începuserã sã se mai mişte de colo-colo prin
casã.
Tragedia era cã nu dãduserã la pace
nicidecum. Erau supãrate â€Ţpe verticalã".
Tiţa cu Viţa în partea stângã a casei şi
Riţa cu Miţa în cea dreaptã. Atunci când
vroiau sã coboare scara, ce ar fi gãzduit cu
uşurinţã douã persoane pe aceleaşi trepte,
se aşteptau una pe cealaltã. Dacã, de
exemplu, Miţa dorea sã coboare, atunci Riţa
intra în camera ei, pufnind şi trântind uşa
ostentativ. Dacã invers, Riţa cobora scara,
Miţa stãtea la etaj, rezematã de balustradã
şi plescãind din limbã un: â€Ţtţ tţ tţ...".
Situaţia se petrecea simetric pe partea
stângã a casei.
Partea distractivã ţinea de comunicare. Viţa
şi Riţa vorbeau pe diagonalã, între etaje,
iar celelalte douã procedau la fel. În
momentul în care amândouã â€Ţcuplurile" aveau
ceva important de transmis ieşea o hãrmãlaie
de nedescris. Fiecare reprezentantã a
grupului ridica vocea pentru a o acoperi pe
opozanta ei. La un moment dat nu se mai
înţelegea nimic şi totul se sfârşea într-o
pauzã penibilã. Ca la un semnal, începea a
doua reprizã, apoi a treia şi aşa mai
departe pânã când un arbitru nevãzut le
trimitea la vestiare...
Situaţia se complicã în ziua în care primirã
o înştiinţare cum cã imobilul în care
locuiau fusese revendicat şi câştigat în
instanţã de nepoţii fostului proprietar din
anii ’40.
Aceştia se înfiinţarã într-o dupã-amiazã şi
le puserã în vedere ca în câteva luni sã
elibereze imobilul. Aveau de gând sã
reamenajeze clãdirea pentru o casã de modã.
Fiecare dintre cele patru femei începu sã se
gândeascã încotro sã apuce. Certurile se
înteţirã şi acum, mai abitir ca înainte,
fiecare dând vina pe cealaltã, acuzându-se
pentru pãcatul â€Ţoriginar".
Viţa fu prima care anunţã cã pãrãseşte
corabia.
O nepoatã, ce locuia la ţarã, se oferise sã
o gãzduiascã. Bagajele, de altfel nu prea
multe, furã gata într-o searã. Plecã, a doua
zi dimineaţã, îmbrãţişându-se cu Riţa şi
uitându-se pe furiş cãtre celelalte, dar
nespunându-le nici mãcar un cuvânt.
Dupã nici o lunã, Tiţa ieşi şi ea din
scenã... Sora ei mai micã, ce se cãsãtorise
în Italia, o chemase la ea. Avea şi o slujbã
pregãtitã, de baby-sitter la nişte familii
înstãrite din zonã.
Cu toate cã în casã mai locuiau numai cele
douã prietene din tinereţe, atmosfera era
tristã. În continuare nu îşi vorbeau, iar
acum nici mãcar nu mai aveau ocazia sã se
întâlneascã. Miţa urca la ultimul etaj, în
timp ce Riţa, pe cealaltã scarã, se oprea
mai devreme.
Miţei, încã în putere, i se oferise
şansa de a locui într-un apartament din alt
oraş, cumpãrat de o familie ce lucra în
strãinãtate, cu singura condiţie de a-l
întreţine în bunã stare. Era o situaţie
relativ temporarã, dar nu avea de ales.
Riţa, de mai multã vreme, îngrijea
un copil al unei familii ocupate cu prea
multe afaceri. Aceştia, înţelegând situaţia
ei disperatã, îi propuseserã ca sã locuiascã
într-o magazie pe care aveau sã o amenajeze
cu singura condiţie de a avea grijã, în
continuare, de odraslã.
Cu toate acestea, cele douã femei nu
se îndurau sã plece. Aveau bagajele
pregãtite, de sãptãmâni de zile, dar pasul
era atât de greu de fãcut. Chiar dacã nu îşi
vorbeau, erau legate de atâtea şi atâtea
amintiri petrecute între zidurile clãdirii.
În dimineaţa în care muncitorii
bãturã la uşã, Miţa şi Riţa coborârã încet
treptele, cufundate în oceanul de gânduri ce
le invadase, de atâta timp, sufletele. Se
întâlnirã în faţa aceleiaşi uşi, iar
lacrimile puserã, definitiv, capãt unei
situaţii absurde. Se îmbrãţişarã şi apoi,
fãrã sã se mai uite înapoi, plecarã în
direcţii opuse, lãsând uşa casei deschisã,
dar închizând, definitiv, un capitol de
viaţã...
|
