Mergea de mai multe ceasuri prin locurile acelea pustii şi totul în jur era doar tãcere. Luna înalţa umbre stranii în peisajul acela dezolant în care tãcerea pãrea stãpânã. Chiar şi gândurile, pe care le simţea zvârcolindu-se, încercând sã capete glas, sfârşeau obosite, cuprinse de tãcere.
De la un timp, şi-a dat seama cã nu este singur:alãturi de el pãşea o doamna înalta, zveltã, cu umerii acoperiţi de o mantie neagrã, cu faţã acoperitã de vãl, prin care, în lumina lunii,se întrezãrea un chip frumos.Fermecat de frumuseţea ei şi încurajat de zâmbetul cu care îi rãspundea la fiecare privire pe care i-o arunca,s-a oprit şi a zis:
- Sã facem dragoste, nobilã şi întunecatã doamna…suntem atât de singuri…
Glasul, pe care nu şi-l recunoştea, se rostogolise stins şi dogit în liniştea din jur, ca cel al unui clopot spart, ce-şi da sfârşitul. Cu acelaşi surâs pe figurã, straniu sub valul subţire şi sub razã lunii, femeia a rãspuns:
- Oh, nebunule! Oare tu şţii cine sunt eu? Sunt moartea ta, moartea voastrã, a tuturor. Eu sunt mereu lângã ţine, lângã voi toţi, fac parte din viaţã ta, din vieţile voastre, te stãpânesc şi va stãpânesc. Eu sunt veşnicie,iar tu, tu eşti aproape un nimic.
Vocea îi era caldã, îmbietoare ca o chemare şi nu se simţea vreun reproş în tonul ei. Lui i se pãrea cã se scufundã cu totul în vorbele ei, dar dorinţa de a o iubi era atât de mare încât i-a spus, aproape râzând:
- Doamna, nobilã şi întunecatã doamna,dar tocmai faptul cã îmi veghezi clipã de clipã viaţa te face sã fii aproape roaba mea. Ai, nimic de zis, veşnicia ta, dar îţi sunt egal prin profunzimea clipei mele. Stãpâneşţi, într-adevãr totul, dar eşti, aşa cum ai spus, legatã prea strâns de mine. Exişti prin mine şi prin clipa mea, pe care, totuşi, nu o ai. Vom fi deci fericiţi. Vei fi fericitã sã-ti ofer clipa mea de fericire.
Şi faţa ei s-a luminat şi mai mult parcã, atunci când au plecat împreunã…
