Este o voce undeva,afarã,pe care o aud chemandu-mã, ca o uşoarã şoaptã, tocmai când sunt pe cale sã pãtrund în împãrãţia lui Morfeu. Lungã şi chinuitoare este clipa în care îmi alung somnul şi, împins cã de o vraja mai puternicã decât propria voinţã pãşesc peste pragul casei. O ezitare ce ţine mai puţin de o clipã mã îndeamnã sã privesc într-un mod ciudat pragul peste care tocmai am trecut:sã fie el, oare,din acest moment, pentru mine Acheron? Apoi mi s-a pãrut cã aud, sau poate chiar am auzit glasul care şoptea:"a parte ante,a parte post".
Noaptea îşi pusese mantia de stele tremurânde pe întreaga boltã, iar în jur este doar tãcere. Astarte adânceşte tainã imensei nopţi, prin lumina sa argintie cu care îmbracã totul.A strecurat doar în aceastã lumina un strop din divinul balsam al tãcerii, fãcând ca totul sã parã ca în clipa ce urmeazã dupã lupta aprigã dintre viaţã şi moarte, când ultima, învingãtoare, se odihneşte înainte de a se aşterne în neant.
Mã simt mic, neînsemnat în mãreţia ce mã incojoarã, dar încerc sã dezleg taina acestei nopţi. Sunt ca un intrus pãtruns fãrã voia lui în peştera Domdaniel.Cum aş putea sã destram, fie chiar şi cu zgomotul bãtãilor inimii, tãcerea din jur? Dar tot natura este cea care rupe voalul tãcerii, prin glasul acela pe care-l aud din nou şi care mã cheamã.Nu-i desluşesc acum cuvintele, dacã acestea or fi existând, ci doar chemarea. Un glas, un murmur, o şoaptã. Pare cã ar fi chiar mângâierea razei de lunã, încãrcatã de amintiri adânc îngropate în sufletul meu, ori de speranţe abia înmugurite.
Şi pe când mã îndrept spre o ţintã încã neştiutã, pe o potecã strãjuitã în dreapta de maci, iar în stânga de narcise(de ce oare am ales aceastã potecã, de vreme ce, din locul unde eram, se deschideau alte poteci şi prin roşul aprins al macilor, dar şi prin albul neîntinat al narciselor?),în mintea mea îşi fac iarãşi loc cuvintele pe care le auzisem în pragul casei:"a parte ante, a parte post", dar pe care nu acel glas le-a rostit.
