Poezia clasicã
...
De ce prefer poezia clasicã? În primul rând pentru cã este frumoasã, rimele şi ritmul dându-i muzicalitate, dându-i acea cadenţã plãcutã auzului, acea vibraţie în armonie cu vibraţia sufletului sensibil, în armonie cu un anumit rafinament mental, o anumitã subtilitate a gândurilor. Poezia clasicã nu poate fi un ascunziş, o mascã a imposturii creative, a parvenitismului cultural, poezia clasicã, cea cu rimã şi ritm este mai greu de abordat, mai puţin pragmaticã, poezia clasicã face diferenţa între cultivat şi excrescent, între evoluat şi cavernal. În timp ce postmodernismul reprezintã scuza platitudinilor şi a aroganţei gratuite.
Se afirmã azi cã poezia clasicã este limitativã. Nimic mai fals, mai eronat. Poezia clasicã limiteazã într-adevãr, dar numai pe cei limitaţi în bagajul lexical, în exprimãri elegante, muzicale. Salut îndrãzneala unora de a scrie poezie în stil clasic. Cu toate stângãciile lor, sunt de preferat posmoderniştilor ridicaţi de vremuri, de aplaudacii sãlilor de bibliotecã, de iubitorii chermezelor cu diplome şi premii ridicaţi în slãvi de linguşitori de meserie. Talentul devine evident în abordarea clasicã a poeziei, în farmecul rimelor, în ritmul versurilor, în metricã, în puritatea unui anume gen de poezie clasicã. O glosã, un pantum, un sonet nu vor fi niciodatã prezente în înşiruirea aproape fãrã sens a aşa-zisei poezii moderne. Poezia clasicã face diferenţa dintre talent şi închipuire fudulã, între devenirea arhetipalã şi parvenirea prototipalã.
Cei mai mulţi postmodernişti contemporani de renume, sunt umflaţi prin publicitate şi un anumit tip de marcheting, unii îşi plãtesc apariţiile media pentru notorietate. La final, fãcãtura devine renumitã, uneori vandabilã dar mai ales prezentã sufocant prin revistele culturale şi arogant pe la întâlnirile de tip cenaclu şi pe la lansãrile de carte. Ca şi produsele de serie mare, la kilogram,poezia de azi, numitã â€modernãâ€, nu este altceva decât putinţa nimicului de a fi evident cumva, gãselniţa kitchului de a se acoperi cu autenticitate, putinţa lui nimeni de a pãrea cineva. Nu doresc sã jignesc pe nimeni. Tocmai am citit o pãrere chipurile â€avizatã†care se exprima referitor la poezia clasicã, cum cã ar fi limitativã. Pãi, sã-mi fie cu iertare, ce capodopere au ieşit din cele â€doar†7 note muzicale! Fie şi numai pentru â€E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune†îl iubesc pe Eminescu. Închipuirea valorii este comunã celor mai mulţi â€cercãtori†ai poeziei. Fie notorietatea datã de vreo funcţie undeva prin zona culturii, fie activitatea pe undeva prin vreun domeniu de oarecare importanţã publicã, certficând oarecum â€valoarea†â€cercãtoruluiâ€, de multe ori linguşit şi apreciat de trepãduşii ce se învârt în jurul lui. Prin toate zonele pe unde se strâng, închipuiţii se apreciazã reciproc, se felicitã reciproc, sãrind ca o veritabilã haitã pe cel care, nefiind de acord cu zurgãlãii gratuiţi, îndrãzneşte sã deranjeze â€ierarhia†deja formatã. Cum spuneam cu o altã ocazie, şi elefanţii pot picta, nu-i aşa? Şi sunt destui cei care afirmã cã mâzgãleala elefantului este artã. Unii chiar o cumpãrã. Poezia clasicã formeazã. Poezia â€modernã†informeazã. Unii â€moderniştiâ€, vrând cu orice preţ sã parã mai cu moţ decât ceilalţi, cad într-un snobism de multe ori caraghios.
În opinia mea, diferenţa dintre o poezie clasicã şi una modernã este cam ca aceea dintre o simfonie şi o manea.
