Blestemul României
...
Blestemul României este acest popor comod, indolent, somnoros, infestat cu microbii nesimţirii, parvenirii, prostiei fudule şi agresive, microbi pentru care azi nu mai existã antidot. Şi dacã ar mai fi, cine sã calculeze doza eficientã, cine sã-l injecteze? Nu mai avem medici, dupã cum nu mai avem ingineri şi mai ales, profesori, deşi, slavã Domnului, ne-am umplut de doctori. În România casele noi nu respectã nicio normã arhitecturalã datã nu de vreun stil anume, ci de decenţã. Casele noi sunt case de parveniţi, cât curtea, obositoare, copleşitoare, umilitoare. Dorinţa de epatare a românilor, ostentativitatea agresivã sunt caracteristice unui neam primitiv, neevoluat. Totul în România a devenit o mascã, o formã, o imagine inconsistentã, un balon colorat şi atât. România este o ţarã a umbrelor, a kitchului fanfaronard, a mizeriei pititã sub covoare, pe dupã garduri, a formelor fãrã conţinut, a frunzişului fãrã rod, a gãunoşeniei ascunsã de gargarã şi haine de fiţe. Niciodatã România nu a fost un stat suveran. Niciodatã. Aparenta ei suveranitate nu a fost decât o toleranţã ceva mai permisivã, condiţionatã de slugãrnicia conducãtorilor vremelnici, şantajabili prin lãcomia sau viciile lor. Azi, în acest simulacru de democraţie, românii nu-şi aleg reprezentanţii lor, ci pe cei ai puterilor strãine care se cred îndreptãţite sã ia de la noi pe nimic cam tot ce poftesc, cât şi cum poftesc dumnealor, permiţând lacheilor lor, aleşi de popor, sã bage şi la ei în buzunare câte ceva. Primirile în NATO şi în UE nu sunt decât tot atâtea pretexte prin care apusul mulge România, secãtuind-o de resurse.
Existenţa României este condiţionatã de favorurile pe care ţara le face celor care ar putea-o desfiinţa. Şi ce dacã ar fi desfiinţatã? Probabil ţara ar fi împãrţitã între cei care de mult îi doreau teritoriul bogat în resurse şi prielnic agriculturii. În spatele fiecãrei firme care câştigã la licitaţii SEAP executarea de lucrãri din fonduri europene, se aflã o altã firmã, strãinã, în buzunarele cãreia intrã cea mai mare parte din bani. Deci apusul ne dã bani pe care noi, în mod indirect, îi dãm înapoi. Ţuţea avea foarte mare dreptate. Statul român nu apãrã interesele românilor în faţa strãinilor, ci pe cele ale strãinilor în România. Toatã istoria ultimilor trei decenii, este istoria unui şir nesfârşit de trãdãri, spolieri, jaf şi nemernicii, gestionate, dirijate chiar statul român. Aproape tot ce producem noi se duce cumva în apus, fie ca atare, fie doar pe acte, apoi se întoarce şi ne este nouã vândut întru profitul celor care, ajutaţi de aleşii românilor, ne-au transformat într-o colonie. Nu trebuie sã ne mai îngrijoreze datoria externã uriaşã pe care o avem. Scopul îndatorãrii României a fost de mult atins. Iar de atunci încolo, nici nu mai conteazã suma, pentru cã România este de fapt un bun comun al apusului. Dociliitatea acestui popor, indolenţa lui, ieftinãtatea cu care se vinde, uşurinţa cu care trãdeazã, lipsa de respect pentru valorile autentice, fac din români adevãratul blestem al acestei ţãri!
