Ultimul lup
...
Tocmai am vãzut o ştire la un post TV cã ultimul lup de pe planetã s-ar afla undeva pe teritoriul României, un exemplar uriaş de lup cenuşiu. Se zvoneşte cã ar fi fost vãzut fie în zona Munţilor Fãgãraş, fie pe la Întorsura Buzãului, în orice caz într-o zonã greu accesibilã, departe de oameni. Probabil tocmai acesta a fost motivul pentru care a scãpat cu viaţã inflaţiei de vânãtori români şi mai ales strãini care au â€rasâ€pur şi simplu toatã România pentru trofee, atraşi fiind de preţurile mici practicate de Agenţiile de vânãtoare şi pescuit din ţarã şi de corupţia arhicunoscutã de la noi. N-au scãpat nici şacalii sau enoţii din Delta Dunãrii. Urşi sau râşi n-au mai fost vãzuţi de câţiva ani buni, iar vulpile au fost exportate toate în Anglia unde sunt înmulţite special, spre deliciul pasionaţilor britanici de vânãtoare de vulpi. Fazanii au fost declaraţi fond cinegetic strategic pentru oaspeţii germani, mai ales cã aceştia preferã masculii, cicã femelele nu intrã în preocupãrile lor, ele asigurând perpetuarea speciei. Partea proastã cu fazanii este cã, fiind crescuţi intensiv în ferme specializate, nu ştiu sã zboare şi mai mereu o partidã de vânãtoare de fazani se lasã cu accidente mai mult sau mai puţin grave, folosirea â€localnicilor†care sã uşuiascã fazanii forţându-i sã zboare fiind destul de riscantã, chiar dacã bine plãtitã. Premiul pentru lupul aflat în libertate a fost fixat la un milion de euro. Pentru fiecare an în care lupul rãmâne neucis se adaugã alt milion. Au trecut cinci ani de când puhoiul de vânãtori, dotaţi cu drone, cu detectoare speciale, cu instrumente optice de mare putere, cu scannere satelitare au luat la pas România, sã ucidã unicul lup rãmas pe Pãmânt, pentru a-l transforma în trofeu. Agenţiilor â€green†li s-au închis gurile prin sponsorizãri consistente şi compromisuri privind pescuitul de ton. Nu sunt vânãtor, dar am un amic la Garda Forestierã care m-a ajutat sã obţin repede permisul şi sã-mi procure o armã specialã, aşa cum l-am rugat. Am achitat taxa de participant de o mie de euro şi am luat potecile munţilor la pas, sã gãsesc lupul. Nu mã gândeam la premiu, deşi consistenţa lui era ispititoare. Pentru mine era mai importantã satisfacerea orgoliului meu de român decât milioanele de euro puse în joc. În zona Buzãului am un vechi camarad de armatã care m-a gãzduit o lunã de zile, timp în care n-a rãmas drumeag, luminiş sau vale nebãtutã şi neverificatã. Aveam la mine şi un transmiţãtor de urlete de lup, cu ajutorul cãruia speram sã atrag fiara. Apoi m-am îndreptat spre Fãgãraş. Negoiu, Moldoveanu, urme de torenţi, n-am ratat nimic. Într-o frumoasã dupã amiazã de iunie, în apropierea unui izvor, am recunoscut uşor urmele neverosimil de mari ale lupului, semn cã trecuse pe acolo de curând. Mi-am fãcut o cazematã din crengi şi frunze sub un mal nu prea aproape de izvor, am scos din rucsac iepurele luat de la Lidl ca sã-l folosesc drept momealã, l-am pus cam la o sutã de metri de cazematã, într-un loc mai larg, şi m-am pus pe pândit.Cam dupã douã zile am auzit foşnete, zgomot de paşi cãlcând frunzişul uscat. M-am încordat ca un arc. Am pus extrem de încet arma la ochi, am fixat-o bine în umãr, şi am privit prin lunetã în direcţia zgomotelor care încetaserã a se mai auzi. Nu, nu era lupul, era un alt vânãtor, camuflat militãreşte, ce se târa uşor în dreapta mea, destul de departe, privind undeva spre luminişul unde pusesem iepurele momealã. Mi-am îndreptat şi eu luneta într-acolo şi am rãmas înmãrmurit. Era uriaşul cenuşiu, un exemplar uimitor de frumos, dar nu era singur, lângã el scânceau uşor trei puiuţi însoţiţi de mama lor, o lupoaicã frumoasã şi sãnãtoasã, în alertã maximã, cu pãrul ridicat pe ceafã. Probabil simţise prezenţa omului, dar foamea era mai puterrnicã decât instinctul de conservare şi a decis cã iepurele meu merita tot riscul. Vânãtorul strãin a pus puşca la ochi în direcţia familiei de lupi. Ştiam ce va urma. Fãrã sã stau pe gânduri, am îndreptat arma mea cãtre celãlalt vânãtor şi am tras. L-am nimerit în gât. S-a ridicat în picioare speriat, a mai fãcut trei paşi şi s-a prãbuşit cu mâna la gât.Zgomotul armei a speriat lupii care într-o clipã s-au fãcut nevãzuţi în pãdure. Ajuns acasã, l-am întrebat pe amicul meu de la Garda Forestierã ce tranchilizant mi-a dat la armã. Unul uşor, mi-a spus el, eficient pe mistreţ şi cãprior, deşi pentru urs sau lup e mai slab. Are efect cam douã ore. Mulţumind amicului meu, m-am rugat Domnului sã nu se întoarcã ultimii lupi de pe planetã la locul unde dormea vânãtorul ce era gata sã-i ucidã. Eu nu avusesem niciodatã de gând sã ucid ultimul lup.
