Versurile noastre
...
Când vom pleca pe drumul cãtre stele
Spre noapte-aceea lungã şi albastrã,
Cine va mai şti povestea noastrã
Şi zborul nostru scurt de rândunele?
..
Cine va mai ştii cã tu citeai în nori,
Cã eu rugam ploaia sã ne ocoleascã,
Sau cã luna pleca târziu în zori
Întârziind pe cer sã te priveascã?
...
Cine va mai şti de privirea-ţi dulce,
Şi de vocea blândã ca o mângâiere?
Cine va mai şti cã tu fãceai sã urce
Gândul tãu frumos pânã la stele?
....
Cine va mai şti cã florile-ţi vorbeau,
Cã se ofileau, doar sã le-ngrijeşti
Cine va mai ştii cã ochii mei vedeau,
Cât de delicatã şi minunatã eşti?
...
Sã spunã povestea despre noi
Vor rãmâne oare versurile noastre,
Scrise în lumina nopţilor albastre,
Cu parfum de lunã şi de caprifoi?
...
Aşa va fi poate, noi nu putem ştii,
Însã, de ceva aş vrea sã aminteascã
Cine va dori cândva sã le citeascã:
Povestea-ncepe de când eram copii!
