Rãzboinicul tãcut
...
L-au luat de mult din casa pãrintescã
L-au pus în lanţuri lungi, l-au ţintuit în fier,
L-au pus sã lupte ca sã se hrãneascã
De douãzeci de ani era prizonier!
...
Se bãtea doar pe viaţã şi pe moarte
Cu alţi rãzboinici, prizonieri ca el,
Mocnea în el dorul de libertate
O vâlvãtaie cu flãcãrile-n cer!
..
Ura-l fãcea sã fie neînvins,
Ducea cu el atât de multã urã,
Cã-i devenise a doua lui naturã,
Al doilea foc ce ardea nestins!
...
Dar într-o zi gãsi vârful sãgeţii
A fost norocul sau a fost destinul
Gãsise calea recuperãrii vieţii,
Gãsise calea sã-şi verse tot veninul!
...
Şi-a tãiat frânghia ce-l ţinea de gât,
A luat toporul unui paznic de la brâu
Şi-a lãsat şuvoiul de urã fãrã frâu
Şi într-o clipã i-a omorât pe toţi!
...
A mers apoi prin ploaie şi prin zloatã
Voia sã se întoarcã la casa pãrinteascã
A mers o noapte şi apoi ziua toatã
Crezând cã ura avea sã-l pãrãseascã,
...
N-a fost aşa. Dupã atâta urã
Pe care-a strâns-o-n el, urã de moarte,
Ura-i devenise a doua lui naturã,
Nu s-a oprit acasã, s-a dus mai departe!
...
Uneori, de-atunci, luminat de lunã,
Unii vedeau în zare, pe jumãtate gol,
Rãzboinicul tãcut care spre groaza lor,
Pãşea spre ei cu-o cãpãţânã-n mânã!
