Închisoarea
...
Ura este cel mai distructiv sentiment pe care omul îl poate nutri. Ura izvorãşte din incapacitatea omului de a-şi accepta destinul, poziţia, condiţia. Ura izvorãşte din mândrie. Nu existã pentru om defect mai mare precum este mândria. Mândria îl detereminã pe om sã fie invidios, lãudãros, parvenit, lacom, dispreţuitor, neiertãtor, impulsiv, mânios dar cu precãdere, rãzbunãtor! Mândria îl determinã pe om sã facã tot posibilul sã parã, nu sã fie. Mândru, incapabil a-şi accepta condiţia, destinul, incapabil de a rãbda, omul începe sã urascã. La început pe cei pe care îi considerã mai puţin valoroşi decât el, dar favorizaţi de soartã. Apoi, pe cei care considerã el cã stau în calea afirmãrii lui ca valoros. Apoi pe cei mai înzestraţi decât el. Pentru ca în cele din urmã, sã urascã întreaga lume, cerul, destinul, universul. Şi va muri în lanţurile propriei sale uri, incapabil a rãbda ceea ce destinul îi pregãtise pentru evoluţia lui: eliberarea spiritualã din închisoarea materiei, de sub stãpânirea instinctelor primare. Omenirea este stãpânitã de forţe care o ţin în robia instinctului, blocându-i trezirea spiritualã care supune omul conştiinţei, glasul divin nepreţuit pe care fiecare din noi îl avem, dar pe care, din varii motive, nu dorim sã-l ascultãm.
...
Spartacus
...
A strâns atâta urã în anii de sclavie,
Cã ochii i-au secat, nu mai puteau plânge,
Ura nu i-o stingea nici lacrimã, nici sânge,
Era precum un vultur închis în colivie!
...
Mulţimile-l strigau spre glorie eternã,
Dar el privea spre ele absent, nepãsãtor,
Deşi pãrea un zeu acolo în arenã,
Era totuşi un sclav, un sclav gladiator!
....
Ura la-nceput pãrea ca un izvor,
Dar îi creştea cu timpul, devenea mai mare,
Când a ajuns un fluviu înspãimântãtor,
Ne-nvinsul Spartacus, spaima tuturor,
A devenit dorinţa cea mai arzãtoare,
O legendã vie, ce mai presus de moarte
Întruchipa eroul flãmând de libertate
Ce şi-a fãcut din urã, eternã închisoare!
|
