Templul
...
Eram odatã zeu şi m-a-ntrebat Orfeu: ce sã-ţi cânt, mãrite?
De-alea liniştite, precum o sculpturã finã de Lisip, sau precum
Valul mãrii foşnind pe nisip. Dã-i Orfeu cu lira
Precum cade umbra pe templul din Palmira!
Şi-ncepu Orfeu, cu lira-i fermecatã, sã cânte uşor,
Cu mişcare-nceatã, trecea mâna domol pe coardele vibrânde,
De-abia de le-atingea, dar sunetul mãiastru se auzea oriunde!
Eram liniştit. Priveam spre pãmânt. Ici colo zãream aprinse opaiţe
Şi mame îngânând harfa lui Orfeu, cu copii în braţe! Eram odatã zeu!
Azi, ce mai sunt eu? Un om oarecare, un om liniştit ce aude în juru-i
Zgomotul lumii. Şi-aşteaptã, trãind, sã vadã cu tine, înflorind
Salcâmii. În rest, o duc bine. Azi nu mai sunt zeu, am rãmas doar eu!
Şi amândoi trãim, templu sã zidim, lui Dumnezeu!
(Templul-lucrare de Sorina Hãloiu)
|
