Elegie de iarnã
...
Sunt eu cu mine în jurul tuturor
Cea mai deşteaptã şi guralivã gaşcã?
Sau toţi s-au adunat în jurul meu
Şi de aceea oasele mã dor,
Cãci iarna cu durere mã împroaşcã?
Nu ştiu rãspunde acestei întrebãri,
Cum nu ştiu de ce suntem bãtuţi de soartã,
Cine ni l-a furat pe Dumnezeu,
Bãtrânul care şerpuia printre cãrãri
Şi ne bãtea, uneori în poartã!
...
Acum tot eu sunt, cel dintotdeauna,
Acela care transpira la şcoalã
Înnebunit cã nu ştie algebrã,
Aşteptând sã vinã iar româna,
Şi-acasã nu pleca cu mintea goalã!
Şi-acum mã pun în jurul tuturor,
În care pot sã vãd ca-ntr-o revistã,
O fotografie cu margine funebrã
În care o femeie cu privirea tristã
Şi-a pus în juru-i drapelul tricolor!
...
Sunt trist cã vreau, eman multã tristeţe
Pentru ţara în care mã simt viu
Şi-n care soarta mi-a aşezat destinul,
Am trãit sã vãd atâta frumuseţe
Cum pas cu pas ajunge un pustiu!
Nu mai sper nimic, aş face-o în zadar,
Am lãsat speranţa mult în urmã,
Atunci când am bãut şi eu veninul,
Turnat frumos într-un frumos pahar,
Servit exclusiv şeptelului din turmã!
...
Spun guraliv, dar eu vorbesc în scris,
Scutit astfel de dialoguri goale,
Oricum privesc atent la vechea poartã,
Mã simt împovãrat de greul vis,
Ce-mi dãdea putere sã vãd în depãrtare!
Sã pot vedea departe, prin pãdure,
Cãrarea şerpuindã cãtre mine,
Sã vãd Bãtrânul şi sã-l rog sã batã
Cã-i deschid, iar El sã se îndure
De noi, bolnavii şi sã ne facã bine!
