Teiul tãu
...
N-ai vrut sã pari mai mare şi mai plin de-avânt
Te arãtai în lume aşa cum erai, firesc şi natural
Nu ai fost un demon cum nu ai fost nici sfânt
Nu ţi-a pãsat de fala lumii deşi n-ai avut egal!
...
Nici n-ai scris spre a primi de la lume-aprecieri,
Ai scris pentru a ta nevoie, al inimii tale ghes,
În jurul tãu pânã şi astãzi atâtea poveşti se ţes,
Cu tine suntem peste lume, fãrã tine, nicãieri!
...
Ţi-ai iubit patria sfântã şi i-ai înnobilat misterul,
Versurile-ţi îi sunt aripi, poemele tale, luminã,
I-ai înlãnţuit duşmanii, ai înfierat loaza strãinã,
În poezia ta divinã neamul l-ai unit cu cerul!
...
N-ai avut o soartã blândã, nu ţi-a fost deloc uşor,
Te-ai închis ades în tine, într-o cruntã încleştare,
Cei care te-au cunoscut poate n-au ştiut cât doare,
Sã fii alesul unei sorţi ce te-a vrut nemuritor!
...
Dar ai scris, ai scris într-una, cine te-ar putut opri
Aşa ne hrãneşti onoarea de a ne fi nãscut români,
Dar, deşi n-ai vrut sã pari cine nu puteai tu fi,
Vei rãmâne pentru noi cel mai bun dintre cei buni!
...
Pana ţi-a fost sobrã, tristã, dar şi plinã de umor,
Ai satirizat subtil prostia şi ridicolul fãlos,
N-ai avut o soartã blândã, nu ţi-a fost deloc uşor,
Ai îndurat destule lipsuri dar ai trãit şi frumos!
...
Nu pomenesc de luceferi, nici de codrii de aramã,
Toate vor rãmâne-acolo, în versuri nemuritoare,
Dar când vîntul îi atinge crengile tremurãtoare,
Teiul, obosit de vreme parcã-ncetişor te cheamã!
