Sãdim cu paşi tãcuţi
grãunţe de luminã
în umeda clepsidrã,
ca-n viaţa viitoare,
sã-avem apoi cuminţi,
lumini în capul mesei
când ne vedem la cinã.
Ne ţinem strâns de mânã.
În faţa noastrã, frunze,
se leagãnã foşnind,
pãdurea în luminã suspinã-ngãlbenind,
în timp ce parcã vântul, subtil, suflând ne-ngânã.
Ce salt umil vom face
peste-amintiri de-o viaţã!
Nici mintea nu-i cu noi,
nici pasul de pe urmã...
Când ultima zvâcnire a inimii se curmã,
rupt fi-va firul tors al ghemului de aţã,
dar pentru cã iubirea
renaşte-n dimineaţã,
grãunţe de luminã
vor strãluci în urmã.
