………………………………………………………..
Printre primele amintiri ale lui Grig erau: o cãruţã care-l zdruncina grozav, cortul plin de fum şi de copii zdrenţuroşi, balta în care-l pãcãlise Tache sã intre â€" spunându-i cã apa-i micã - şi din care ieşise cu greu la mal, cântecele ce le cânta Dada, şi pe care le ştie şi acum. Le-a murmurat de nenumãrate ori plângând - dupã ce-l adusese taicã-su la Bucureşti - ca sã poatã suporta mai uşor schimbarea bruscã din viaţa lui.
Cum copilãria e poate cea mai plãcutã perioadã a vieţii, datoritã faptului cã nu conştientizezi greutãţile, amintirile respective îi erau dragi lui Grig. Chiar dacã odatã ajuns în capitalã avea un confort incomparabil cu cel din primii ani de viaţã, s-a acomodat cu greu.
Îşi aducea aminte când a venit taicã-su şi l-a luat din şatrã... de fapt se trezise la Sinaia, la tanti Olga, îl luase când era adormit. Acolo a petrecut o vreme cu taicã-su şi cu maicã-sa, nu-l putea aduce din ţigãnime direct în capitalã.
La Bucureşti îi trebuise mult timp sã se obişnuiascã cu locuinţa, nu-i plãcea sã stea închis între patru pereţi, noroc cã aveau apartament cu trei camere. Nici cu maicã-sa nu se înţelegea la început, vorbea în altã limbã pentru el, doar cu taicã-su putea sã comunice, dar acesta era mai rar pe acasã.
A plâns o vreme cã vrea la Dada lui, dar încet-încet s-a obişnuit chiar şi cu numele la care trebuia sã rãspundã, în şatrã i se spunea altfel. Îl supãrau regulile pe care trebuia sã le respecte: sã mãnânce cu furculiţa, sã mestece cu gura închisã, sã spunã sãru’ mâna anumitor persoane şi multe altele care-l exasperau. Era şi o regulã care-i plãcuse de la început, spãlatul. Când dorea sã mai scape de grija lui, maicã-sa îi umplea cada cu apã şi-l lãsa sã se bãlãceascã. Şi acum, dupã 25 de ani, când e obosit şi stresat câteodatã, doarme şi douã ore în cada plinã. Mult timp a dormit pe jos, aşa fusese învãţat în şatrã. Nici acum nu e prea încântat de canapeaua din sufragerie, cu toate cã mai adoarme uneori pe ea când se uitã la televizor. În dormitorul lui are pat special, un Biedermeier pe care are doar o cergã groasã de lânã pliatã de mai multe ori.
Când împlinise vreo 10 ani, maicã-sa încercase sã îl convingã sã-şi schimbe patul, dar taicã-su intervenise:
- Lasã-l Lino, cã şi Cãpitanul, Dumnezeu sã-l ierte, dormea pe scânduri, cicã fãcea penitenţã cã omorâse pe unul, involuntar.
- Vrei sã facã şi copilul penitenţã?! Ripostase supãratã maicã-sa.
Grig care nu ştia ce înseamnã penitenţã, dar ştia cã taicã-su e locotenent, întrebã:
- Cãpitanul era mai mic sau mai mare în grad decât dumneata?
- Mai mare! rãspunse taicã-su dupã o perioadã de ezitare, amintindu-şi vremurile în care luptaserã împreunã voluntari în Primul Rãzboi Mondial, pe când împliniserã abia 16 ani.
- Grig, fericit cã taicã-su îl asociase cu cineva mai mare în grad decât el, nu mai dori sub nici o formã sã renunţe la patul lui de ,,Cãpitan†în care se simţea destul de bine.
Despre Corneliu Zelea Codreanu, cãruia i se spunea Cãpitanul, avea sã afle în liceu cã fusese conducãtorul Legiunii Arhanghelului Mihail, organizaţie care atrãsese pe lângã protipendadã şi intelectuali cum erau Mircea Eliade şi Emil Cioran. Îi pãrea rãu cã nu-l întrebase pe taicã-su ce legãturi avusese cu acesta. Oricum pe atunci era prea mic sã conştientizeze importanţa unei astfel de confesiuni. Şi nici nu ar fi fost de preferat, legionarii şi simpatizanţii acestora au fost multã vrema prigoniţi dupã ascensiunea comuniştilor. Dar cu preceptul lui Codreanu, cã ultimul gloţ ar fi destinat unui trãdãtor nu unui duşman, era şi Grig de acord chiar dacã nu o susţinuse niciodatã public. O astfel de afirmaţie l-ar fi costat scump în vremea respectivã când orice cuvânt putea fi interpretat. Nici nu avea cui, cercul lui de prieteni era restrâns: Vlad şi Magda şi niciunul nu fãcea politicã.
Dacã cu maicã-sa nu se înţelegea, la început, dar cu copiii din bloc nici atât, ce-i drept nici nu-l lãsau ai lui singur pe afarã. Primul copil cu care a luat contact în capitalã a fost Vlãduţ. Deseori, venea la el şi se jucau împreunã, chiar dacã iniţial nu puteau comunica verbal. Dar copiii nu au nevoie de vorbe sã se-nţeleagã! Alteori, venea o doamnã, cu un copil mic, la care el doar se uita. Copilul era Magda şi abia învãţa sã meargã.
În primele luni de la venirea în Bucureşti, a vrut sã fugã de câteva ori, dar ai lui au prins repede de veste. Când vedea ţigãnci cu fuste în oraş, nu-şi putea desprinde privirea de la ele, dar nu avea nici o scãpare din mâna maicã-si care se învãţase minte dupã prima lui tentativã de evadare.
Taicã-su care era mai mereu la garnizoanã, când venea acasã, vorbea cu el numai ţigãneşte. Aşa ajunsese Grig sã-şi pãstreze accentul şi dupã doi ani de stat în Bucureşti, fapt ce o enerva la culme pe maicã-sa care se chinuia din greu sã-l înveţe româneşte.
- Bã sã fii mândru cã eşti ţigan ! Îi spunea taicã-su, în dialect, de câte ori venea acasã. El, când vedea cã taicã-su e de partea lui, nu dãdea prea multã importanţã stãruinţelor materne de a vorbi corect româneşte.
Când a mers la şcoalã, în primele zile nu a vorbit deloc, începuse sã-i fie ruşine de accentul lui. Nu rãspundea nici atunci când era întrebat. Dar, o parte din colegii de clasã, locuiau în bloc cu el, şi ştiau cã-i bãiatul locotenentului Stãncescu, şi nu îndrãzneau sã râdã de el. Oricum pânã a început rãzboiul, când taicã-su a fost trimis pe front, nu a avut probleme cu colegii, nu cutezase nici unul sã-i spunã cã-i ţigan.
În prima lui vacanţã mare, în 1938, la sfârşitul clasei întâi, a privit cursa de automobile ce s-a desfãşurat la Sinaia. Atunci l-a vãzut prima datã pe fostul-viitor rege Mihai â€" ce avea titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, poate îl mai vãzuse la paradele militare la şosea dar era mai mic şi nu prea dãduse importanţã.
Imaginea primului automobil vãzut i se întipãrise bine în minte. Era în şatrã pe atunci. Îl impresionase şi domnul elegant ce îl conducea şi care îl pironise câteva clipe cu privirea. L-au nedumerit ploconelile pe care le fãcea Dada în faţa respectivului şi cuvintele ciudate pe care aceasta le rostea şi pe care atunci el nu le înţelegea, cum nu înţelegea nici de ce vurdona strãlucitoare, merge mult mai repede decât vurdonele lor, cu toate cã nu avea cai.
Ajuns în Bucureşti, de multe ori, când îl privea pe taicã-su, îi revenea în minte figura domnului cu automobil.
Îşi aminteşte şi cortegiu funerar al reginei Maria. Era prima înmormântare la care participa, şi cu toate cã avea doar 8 ani pe atunci a reţinut zvonul cã regina s-ar fi interpus între împuşcãturile fiilor sãi şi ar fi cãpãtat o ranã ce i-ar fi adus moartea, adevãrul nu s-a aflat niciodatã, îl ştiau doar cei din familia regalã. Poate erau doar invenţii.
Se jucase şi el deseori cu pistolul lui taicã-su dar fãrã gloanţe. Avea sã-şi aminteascã de momentele respective, la stagiile militare din timpul facultãţii.
Într-o dupã-amiazã de septembrie, pe la începutul clasei a III-a, când se pregãtea sã plece cu maicã-sa prin oraş pentru a-i mai cumpãra câte ceva pentru şcoalã, taicã-su care tocmai venea de la garnizoanã, l-a oprit acasã. Apoi a spus:
- Vezi Lino poate nu ajungi pânã-n General Berthelot!
Chiar dacã îi plãcea sã vorbeascã cu taicã-su, ar fi vrut totuşi sã meargã în oraş. Nici un copil din bloc nu avea o mamã aşa frumoasã şi elegantã ca a lui.
Maicã-sa, când s-a întors, era foarte agitatã. Aflase cã Armand Cãlinescu, primul ministru, fusese împuşcat de legionari. Lui îi spusese deja taicã-su.
În zilele urmãtoare, a aflat, de la colegii mai mari, cã legionarii care-l asasinaserã pe primul ministru zac morţi în faţa Radiodifuziunii. Radiodifuziunea avea sediul, pe atunci, în General Berthelot. Trei zile au fost lãsaţi în stradã, drept pildã. Fãrã nici un rezultat. Peste un an, a fost asasinat şi Nicolae Iorga. Pentru el, copil fiind, erau doar nişte nume fãrã nici o rezonanţã. Nu erau rudele lui. L-a întrebat, totuşi, pe taicã-su ce sunt legionarii. - Oameni! - De ce omoarã? Taicã-su, cu privirea pierdutã, i-a pus mâna pe umãr dar nu i-a dat nici un rãspuns.
………………………………………………………………………………
