Prin februarie 1941, într-o noapte, Calea Victoriei a rãsunat de bubuituri! Aşa o combinaţie de zgomote nu auzise niciodatã: geamuri sparte, gloanţe şuierând, zbierete, urlete, îndemnuri la luptã (â€Ţmoarte jidanilor", â€Ţtrãiascã garda", â€Ţ rãzbunare Cãpitanului!"), bubuituri de tun… Grig îşi închipuia cã a ajuns şi în Bucureşti rãzboiul, asta pentru cã în urmã cu mai bine de jumãtate de an, când maicã-sa îi organizase aniversarea de 10 ani, toţi adulţii prezenţi discutaserã doar despre rãzboi şi cãderea Parisului. Acum, cu tot zgomotul asurzitor, ar fi vrut totuşi sã priveascã pe geamul de la dormitorul pãrinţilor – era singurul care avea vedere spre Calea Victorie – dar maicã-sa era sideratã de fricã. Venise în dormitorul lui şi încercase sã-l cuprindã în braţe şi sã-i acopere şi urechile în acelaşi timp. El a stat lângã ea mai mult de dragul îmbrãţişãrii decât de fricã. Nu i se întâmpla prea des sã fie alintat. Îşi dãdea seama cã în situaţia datã numai despre alint nu era vorba… era conştient cã maicã-sa, prin încercarea de-al proteja pe el, urmãrea de fapt, sã-şi învingã propria spaimã!
Dupã evenimentul respectiv nu l-a mai vãzut pe taicã-su multã vreme. În primele sãptãmâni nu i-a remarcat lipsa, era obişnuit cu absenţa lui îndelungatã. Dar, când nici în vacanţa de Paşti nu a apãrut, a început sã punã întrebãri. Maicã-sa îi rãspundea cã-i la garnizoanã dar imediat frumoşii ei ochi cãprui, accentuaţi de gene negre şi lungi – pe care le moştenise şi el - începeau sã înotate în lacrimi. Alteori o vedea izbucnind în plâns, aparent, fãrã motiv. Grig îşi punea atunci întrebarea dacã, cumva, el era pricina înlãcrimãrii maicã-sii!?
Când erau la Sinaia, mãtuşa Olga avea mereu grijã sã-l facã sã uite de lipsa tatãlui şi sã o vadã cât mai puţin posibil pe maicã-sa. Îl punea sã-i citeascã din Jules Verne şi îl corecta de fiecare datã când greşea accentul cuvintelor sau intonaţia frazelor. A citit, în anul respectiv, multe din cãrţile lui Verne.
Abia în vara lui 1941, dupã o ploaie torenţialã cu numeroase fulgere, la care el se uita fascinat, a apãrut taicã-su acasã. Era slãbit mult şi culmea nu era îmbrãcat în uniformã. Parcã nu mai semãna cu cel pe care-l ştia. Maicã-sa intrase într-o stare de agitaţie extremã şi nu mai contenea cu îmbrãţişãrile. Ba îi oferea de mâncare, ba îi aducea haine de schimb, ba îl întreba dacã nu-i obosit… lui taicã-su pãrea cã nu-i trebuie nimic! Doar a anunţat sec cã pleacã la rãzboi… şi cã armata o sã treacã Prutul în Basarabia.
(…)
În perioada respectivã apãruserã diverse interdicţii pentru evrei! Pâinea şi zahãrul se vindeau mai scump pentru ei! Zilnic apãreau afişe cu constrângeri pentru aceştia, erau indicate anumite obiecte pe care nu mai aveau voie sã le deţinã şi ar fi trebuit sã le predea: aparate de radio, biciclete... nici sã ţinã servitori nu le mai era permis! La un moment dat apãruse obligativitatea ca sã poarte o stea galbenã cusutã pe hainã. Bãrbaţii mai tineri fuseserã mobilizaţi pentru diverse munci. Doamna Angi – cea mai bunã prietenã a mamei lui - fusese datã afarã din spitalul în care lucra şi, de teamã, se mutase o vreme la Sinaia la tanti Olga. Mai târziu i s-a redat dreptul de practicã, cu condiţia sã ofere consultaţii doar celor din etnia ei şi numai în Cartierul Evreiesc.
