Pe la începutul verii prestigiul doctorului atinsese apogeul. Veneau şi oameni de la ţarã, de prin satele învecinate, care pânã atunci nu prea avuseserã acces la servicii medicale. Acum erau consultaţi şi operaţi gratuit, nu trebuiau sã mai plãteascã. Mai aduceau ei o ulcicã de lapte, o bucatã de brânzã, un urcior cu vin sau câteva ouã… dar nu bani!
Într-o zi, câteva femei trecute de patruzeci de ani ce veniserã la consultaţie, discutau pe o bancã din curtea spitalului.
- Motohoi doctorul cel nou, nu vorbeşte deloc!
- Da… dar mãcar te consultã, nu te trimite la raion ca ceilalţi!
- A operat-o pe Aspasia lui Turcu… şi e bine! D-aia am venit şi eu!
- Ai vãzut cã, parcã, are cãutãtura boierului cel bãtrân!?
- Ei şi tu nu vezi cã-i ţigãlãu?!
- Ziceam şi eu!
- Da tu ştii cã boierul în tinereţile lui s-a încurcat cu o copilandrã din şatra lui Habu? A rãmas grea fata… dar ar fi murit la naştere! Ani buni nu s-a mai arãtat boierul p-aici! L-ar fi fost trimis ai lui, imediat, în strãinãtate la studii!
- Ei, ştii tu? Vorbe!
- Cum crezi cã au obţinut pãmânt cei din şatra Habului?
- L-au cumpãrat! Au ţiganii bani! Nu vezi ce salbe au pirandele!?
- Pânã l-a întâmplarea cu ţiganca, stãtea şatra lui Habu numai la noi în sat. Pe urmã s-a mutat pe cealaltã moşie a boierului. Nu au mai cãlcat pe la noi!
- Ei, le ştii tu pe toate şi toaca-n cer!
- Mi-a povestit mie bunica!
- Şi ce dacã le-a dat pãmânt?! a fãcut şi boierul un bine cã acum, dupã proclamarea Republicii, tot a rãmas fãrã el !
- Şi noi urmãm boierului!
- Ce noi avem sute de hectare cum avea boierul!?
- Vine colectiva!
- Poate nu mai vine, cã a murit Stalin!
- Fi-ţi-ar gura auritã!
Aşa treceau zilele. Ţãranii discutând despre pãmânt, întâmplãri cotidiene sau demult petrecute, orãşenii fericiţi cã au fost desfiinţate cartelele şi li s-a mai îmbunãtãţit starea socialã, doctorul Grig Stãncescu repetând ziua procedurile medicale sau operând vreun caz mai urgent, noaptea visând la clubul Steaua, uneori meditând la neamurile lui din partea bunicii paterne care acum cu noua orânduire aveau şansa sã se emancipeze - şcoala era gratuitã, dorinţã sã fie – dar şi la rudele din partea bunicului patern care pe lângã faptul cã rãmãseserã fãrã avere fuseserã trimişi şi cu domiciliul forţat în Bãrãgan! Înrudirea cu ţiganii era ruşinoasã cea cu boierii devenise periculoasã, dar viaţa mergea înainte! Asistenta lui Grig îşi fãcea planuri de concediu, tânãra sorã medicalã spera cã doctorul va deveni mai îndrãzneţ şi îi va acorda şi ei o cât de micã atenţie…
Vara secetoasã fãcuse ca o parte din frunzele stejarilor ce strãjuiau curtea spitalului sã devinã brun aurii chiar dacã era doar începutul lui august. Soarele luneca lin spre crestele Carpaţilor, se apropia asfinţitul. Grig stãtea în cabinet rãsfoind dosarul cu protocoale operatorii. Asistenta lui, plecatã în concediu, era înlocuitã de sora medicalã tânãrã şi zâmbitoare. Lucrau de douã zile împreunã şi el nu-i adresase mai mult de zece cuvinte şi acelea legate strict de actul medical.
Liniştea dupã-amiezii fu tulburatã de huruitul unei cãruţe şi de nechezatul unui cal ce, probabil, încerca sã-şi arate astfel nemulţumirea faţã de tratamentul la care era supus. Un ţigan cu un copil în braţe venea alergând spre intrarea principalã, piranda bocind din urma lui.
Grig, la datorie, îl consultã imediat. Îi pipãi tot abdomenul şi îi ceru sã ridice piciorul drept. Copilul palid, cu respiraţia îngreunatã, rãmase inert. Fie nu înţelesese cerinţa, fie nu mai avea capacitatea sã-l ridice! Pentru a se lãmuri în privinţa diagnosticului, doctorul îi ridicã piciorul cu câteva grade pentru ai vedea reacţia. Micul pacient scoase un geamãt în timp ce faţa i se schimonosi de durere. Apendicitã ajunsã la peritonitã. Grav, foarte grav. Îl sedã, pentru ca substanţa sã-şi facã efectul pânã urma sã-l deschidã, apoi îi fãcu testul de alergie la penicilinã. La terminarea operaţiei, trebuia sã se edifice, pozitiv sau negativ. În timp ce se dezinfectau precizã asistentei ce sã pregãteascã. Meditã la şansele de supravieţuire ale micuţului. Minime. Dacã era alergic la penicilinã, zero. Alt antibiotic nu aveau. Ar fi vrut sã ţipe la pãrinţii care aşteptau înfriguraţi pe hol de ce l-au adus atât de târziu? N-ar fi ajutat la nimic.
Începu cu un sentiment de zãdãrnicie. Spuse doar din obişnuinţã ,,Doamne-ajutã" apoi urmã dialogul obişnuit cu asistenta: iod…bisturiu… depãrtãtor… pensã…foarfece… tampon… pensã… port-ac… drenã. Operaţia era pe sfârşite dar situaţia era gri. Ar fi fost primul pacient pe care-l pierdea şi se întâmpla sã fie tocmai din etnia lui. Luase repartiţie în zona aceasta în speranţa cã-şi va revedea rubedeniile dar acum nu îşi mai dorea sã ia legãtura cu ele. Cum sã mai deschidã subiectul dacã chavorrul murea!? Nu ar fi fost privit cu ochi buni chiar dacã nu era vinovat! Ar fi fost considerat doar cel care nu a fost în stare sã le salveze copilul!
Testul ieşi negativ. Apãru o micã speranţã Îi fãcu prima injecţie cu penicilinã şi tare ar fi dorit sã nu consume antibioticul degeaba. Aveau stoc limitat. Se aşezã pe unicul scaun din încãpere cu un sentiment de incertitudine. Asistenta strânsese instrumentarul care trebuia dus la sterilizat dar aştepta spãsitã lângã mãsuţã, nu îndrãznea sã pãrãseascã cabinetul, îşi dãdea seama dupã atitudinea doctorului cã micuţul nu are prea multe şanse şi nu ştia ce sã le spunã pãrinţilor aflaţi în hol. Grig tresãri, numãrul bacteriilor se dubleazã în cincisprezece – treizeci de minute, protocolul medical trebuia urmat. Deschise uşa fãcându-i semn asistentei sã meargã cu instrumentele la sterilizat. Ieşi din urma ei. Ţiganii se repezirã sã-l întrebe de copil. Le spuse sã nu-şi facã mari speranţe. Piranda începu sã boceascã. Bãrbatul dãdu sã intre în cabinetul în care fusese operat micuţul şi care ţinea loc de salã de operaţie. Doctorul se postã în faţa lui. Câteva secunde, între cei doi, avu loc un duel al privirilor. Niciunul nu cedã.
- Mãcar sã moarã acasã! Spuse, tatãl copilului, hotãrât.
â€ŢDe ce l-ai mai adus?" gândi Grig dar gura-i rãmase încleştatã în timp ce verdele metalic al ochilor sãi pãrea sã-l strãpungã pe interlocutor.
- Nici sã vorbim cu el nu se poate? Interveni mama.
â€ŢE încã sub influenţa anesteziei! L-aţi adus aproape mort şi credeţi cã şi-a revenit dupã operaţie!?" Îşi continuã doctorul gândurile în timp ce-i secera cu privirea. Cum asistenta, între timp, se întorsese îi întinse acesteia fişa ce trebuia completatã cu datele micului pacient. Legal ar fi trebuit completatã înainte de începerea operaţiei dar ar fi pierdut minute preţioase având în vedere starea copilului.
Grig reintrã în sala de operaţie pentru a verifica parametrii micului bolnav iar asistenta îi duse pe cei doi pãrinţi în capãtul holului unde se afla o masã şi câteva scaune ce erau folosite pentru înregistrarea pacienţilor. În câteva minute formalitãţile erau îndeplinite.
Nechezatul nervos al calului de la poartã îl fãcu pe tatãl chavorr-ului sã o ia pe pirandã de talie şi sã se îndrepte spre ieşire. Femeia se opuse şi cu un glas rugãtor spuse:
- Tache…!
Grig, care tocmai îşi terminase vizita, la auzul numelui, simţi cã îi trece un fior prin şira spinãrii şi i se face pielea de gãinã. Aproape anchilozã. Oare era acelaşi Tache cu care copilãrise?!
Cei doi pãrinţi îşi continuau ciorovãiala. Femeia încerca sã-şi înduplece bãrbatul sã o lase la spital sã-şi vegheze copilul. Respectivul îi spuse ceva în dialect. Grig înţelese cã mai au doi copii mici acasã.
Asistenta, vãzând cã doctorul nu intervine, le spuse sã plece liniştiţi cã, în caz de ceva, vor fi anunţaţi de omul de serviciu al spitalului.
În sãptãmâna care urmã doctorul trecu prin toate stãrile posibile: teama cã micuţul nu va trãi, regretul cã a luat repartiţie tocmai în zona unde se aflau neamurile lui, curiozitatea de a afla dacã într-adevãr tatãl micului pacient era prietenul lui din copilãrie, supãrarea pe propria mizantropie care-l fãcea sã fie atât de greu abordabil şi din cauza cãreia nu se aventura prea des în discuţii.
Mâna providenţei, norocul chavorrului şi priceperea doctorului îşi spuserã cuvântul. Dupã trei zile copilul pãrea în afara oricãrui pericol. Mama, care-l vizitase în ziua ulterioarã operaţiei, aflã cã fiul ei va sta douã sãptãmâni în spital.
Grig aştepta cu inima îndoita apariţia lui Tache, tatãl micului pacient. Se gândea sã-l întrebe pe chavorr despre Dada. Dar lui îi venea greu sã socializeze şi cu adulţii darãmite cu copiii! şi la o adicã ce putea şti cel mic!? Totuşi, din ce-şi amintea el, în şatrã, Dada era una singurã – strãbunica lui. Probabil murise demult, era bãtrânã de pe când era el copil!
Acelaşi nechezat nervos, identic cu cel din urmã cu o sãptãmânã, fãcu ca pulsul doctorului sã creascã. Ţiganul, piranda lui şi doi pişpirei, mai mici decât cel internat, veneau grãbiţi dar voioşi spre uşa spitalului. Cei mici vorbeau doar în dialect şi erau nerãbdãtori sã-şi vadã fratele. Piranda mulţumi cum se pricepu mai bine doctorului în timp ce Tache îl privi curios câteva secunde. Furã introduşi în salonul cu bolnavi unde se afla cel mic şi încã o femeie operatã de ulcer. Grig rãmase în salon fãcându-se a cerceta nişte fişe dar supraveghind de fapt familia reunitã. Dupã ce socializarã cei mici, Tache întrebã dacã nu ar fi bine sã-şi ia copilul acasã, pãrea destul de înzdrãvenit. Asistenta ceru încuviinţarea doctorului iar acesta dãdu din cap a negaţie.
Pentru a-şi încuraja fiului, ce pãrea dezamãgit de verdictul dat, Tache îi spuse în dialect:
- Lasã cã nu mai mori o sãptãmânã! dacã nu ne trimitea Dada la bolniţã, nu trãiai!
- Trãieşte Dada!? Întrebã Grig mirat, cu toate cã pânã atunci nu-i catadicsise cu nici o vorbã dar la auzul numelui celei care-l crescuse cuvintele furã rostite instantaneu, fãrã nici o judecatã.
Atunci, ţiganii fãcurã ochii mari ,,De unde-o ştie barosanu ãsta pe Dada lor!?" â€ŢŞ-apoi cum de-a înţeles ce-au vorbit ei?!"
Grig, privind figura uimitã a bãrbatului din faţa lui, care era aproape la fel de spãtos ca şi el, aştepta sã se convingã cã-i Tache din copilãria lui. Putea fi altul. Trecuserã douãzeci de ani de când pãrãsise şatra, nici pe Dada nu era sigur cã o mai ştie, darãmite pe Tache care devenise bãrbat între timp.
- Nu m-ai atras tu în baltã, când eram mic ? Nu mã bãteai, când nu te vedea Dada ? insistã Grig, sperând şi mirându-se în acelaşi timp de curajul pe care-l are abordându-l. Curaj dat probabil de glasul sângelui sau de amintirea deselor bãtãi ce le încasase şi certitudinea cã acum ar fi putut sã-l doboare în câteva secunde.
Tache, uimit şi curios în acelaşi timp, fãcu mai întâi ochii mari, apoi progresiv se încruntã - într-un efort de aducere aminte - încât rãmase cu ochii abia întredeschişi iar dupã câteva zeci de secunde, timp în care procesã informaţiile ce tocmai le primise, fãcu din nou ochii mari, şi zise cu un glas nesigur:
- Nu… te-au… mâncat lupii!? Aşa a spus Dada ! N-aşi fi crezut cã o sã mã bucur sã te revãd ! adãugã el fericit.
Cât de scorţos pãrea doctorul, când Tache desfãcu braţele în încercarea de a-l cuprinde, toatã mizantropia şi timiditatea lui dispãrurã. Cei doi, vãdit emoţionaţi, se îmbrãţişarã. Tache – în noul context – întrebã iarãşi dacã nu ar putea lua copilul acasã? Erau rude! Primi acelaşi rãspuns. Zdruncinãturile cãruţei nu i-ar face bine operaţiei! Se putea desprinde!
Cum Grig se convinsese cã Dada care-i trimisese la ,,bolniţã" era chiar strãbunica lui, dezbrãcã imediat halatul - oricum programul era pe sfârşite - şi urcã în cãruţã împreunã cu neamurile. Dorinţa de a o revedea pe Dada îi anihilase orice teamã, nu-i mai pãsa de gura lumii. Ce dacã era ţigan! Ce dacã avea neamuri în comunitatea rromã din regiune! Toţi oamenii au inimã! Toţi au sentimente! De ce sã-i fie ruşine cã-i ţigan!? Auzise cã Ion Barbu – matematicianul poet – se lãuda cu acest statut la Capşa, în plin centul capitalei, ba chiar se şi supãra cã nu este crezut! Vlad îi povestise despre incident. Ce-i drept nu se compara el cu renumitul om al ştiinţelor exacte şi al literelor dar… era bine cã nu se ruşina de originile sale. Nu toţi ţiganii sunt rãi cum nici toţi românii nu sunt buni!
Pe drum se tot chinui sã-şi aminteascã chipul Dadei dar nu-i apãreau în faţa ochilor decât cele douã cozi împodobite cu mahmudele, pe astea şi le amintea perfect; pe ele învãţase sã numere.
