Mult prea târziu s-adunã
Inelele eterne
Cu zbucium de furtunã
Sunt rãscolit de vreme
Şi mã întind spre tine
Cu ochii plini de lacrimi
Şi mã sfârşesc în mine
Prin visul ce mi-l clatini.
Cu-o tristã-nchipuire
De o dorinţã crudã
Şi-n vis de fericire
Prin plânsu-mi ce te udã,
Alunec disperat
Spre marginea trãirii
Şi mã strivesc mirat
De pragul amãgirii.
Sunt singur, tot mai singur,
Mã simt înstrãinat
Acum, târziu, sunt sigur
Cã lumea m-a uitat.
Iar tu, departe, tristã,
Te-ai rãtãcit de noi
Şi tot ce nu existã
Te duce înapoi…
