Târziu în noaptea-i furtunoasã de abanos,
Crãpând a lor ferestre, în linii zimţate mai frumos;
A ielelor eclipsã,lucind stigmate rãpite din poveşti,
În mii şi mii de picuri se sparg şi cete îngereşti.
Cã cele mai negre gânduri renasc de atunci şi pân acum,
Din conţinutu-i nul pierdut la limite in zare.
Iar inima-i de gheaţã ,ce în galop de foc se face scrum;
Explozii de luminã ,cu ele aduc ecouri puşcate-n departare.
În clipa rãmasã fãrã şoc ,doar pendulul mai sparge cavoul grotesc.
Privind de dupa vãlul alb ,mãtasea purã de argint;
Angelica-i luminã,despicã mintea-n pictat altar bisericesc.
Cãci doar acea fãrâmã, plesneşte marea şi se desprind.
Fiinţe neştiute ,privesc cu ochi de sticlã din colţuri negre:
A cãror lapislazuli ,sparge apa din obida noapte.
Zeci şi zeci de braţe se-ntind uşor printr-e ele,
Ca a viei rãdãcinã, aducând haos în lume.
