O suflete al meu! Cum strângi cu dinţii,
De acest trup ce nu te mai cuprinde.
O suflete al meu! Cum laşi vlaga ta,
Acum sã piarã prin a sa minte.
Mereu gãseşti moment când sã aduci
Cu sine aminte de al meu trup firav,efemer.
Când calea ţi-e tãiatã şi speri la mântuire,
Mai o simplã faptã de dus la îndeplinire.
O suflete al meu,ce crunt,ce rãu,sã vezi
Sã simţi durerea ce apasã asuprã-ţi!
Pe când în viaţã tu încã mai crezi,
Ce marea mirare şi aducerea-n simţuri;
Cãci al nostru veşmânt croit cu mare milã,
De Azrael sub noi, cã poate o sã ţinã.
Sã ţinã şi un veac cã şi atunci el vine;
Fiinţa întunecatã,ce vine a ne duce.
O suflete al meu! Ne duce cât şi colo
De unde marea şi sarea lacrimi au luat.
Cãci Azrael ne lasã sã credem cã dincolo,
E întunericul pe unde,nu s-a mai umblat.
Nu s-a umblat, o suflete al meu sã ştii!
Şi tu întors din umbre acolo te revezi,
Cã tu fiinţã dragã mereu muritor sã fii.
Poate meleaguri strãine ce azi le înţelegi.
O cât trãieşti în astã viaţã trecãtoare..
O suflet ametist ce absorbi rãutãţile.
Şi le suporţi şi cari acum fãrã de cârtire,
O suflete al meu!Cât oare mai poţi duce?
Durerea şi suspinul meu le aduni,cât şi amarul;
Amarul meu nespus şi adunat ca şi o fiere.
O suflete la tine cad din nou şi caut mângâiere!
Cãci n-am la cine-n lume,sã îmi vãrs necazul.
Şi ce necaz? Cã lui nimica nu-i lipseşte,alţii zic.
Dar asta nu se vede-n lume, oameni buni!
Cãci fiecare-şi duce-n suflet,pare din strãbuni,
Pãcate vechi ce cad asuprã-ţi, când eşti mic.
Şi-n lumea asta mare,tu când te încrezi..
Când sufletul în palma omului îl pui,
Sã ştii cã osândit eşti şi vei fii încã de acum.
O suflete al meu!Sã nu uiţi! Eşti fiu a lui Adam.
Iar în târziu când îngerul întunecat apare,
O Azrael! O moarte linã! Ce aduci eliberare!
Şi când pãşeşti tu dincolo de pragul astei lumi;
O suflete al meu! Tot tu rãmâi,toate sã le spui.
Şi dincolo la marea-nfãţişare,tu stai judecat!
O suflete al meu! Plãtesc acum pentru ãl pãcat.
Pãcatul meu când am ucis şi ultima furnicã..
Sau ramura din pom fãrã motiv ce o despicã.
