— Mergem în camera de supraveghere! Pe culoar, la dreapta!
Maestro îmi aratã drumul. N-am mai fost niciodatã acolo.
Camera e goalã. Sunt doar douã scaune. Ciudate. Lungi. Arcuite la mijloc. Pe perete sunt trei butoane. Roşu, alb, albastru. Nu în ordinea asta. Mi-a sãrit în ochi butonul roşu. Deşi e ultimul. Primul e albastru.
Maestro apasã pe cel alb. Şopteşte ceva. O parolã, cred. Cuvintele nu-mi sunã cunoscut. Rãsãrit de soare la mare.
Încãperea se coloreazã. Pereţii devin transparenti. Ca nişte ecrane. Chiar sunt ecrane.
Cimentul cenuşiu se granuleazã. Pare nisip. Aproape cã-l simt sub tãlpi. E doar o iluzie.
Intre scaune e o umbrelã. Fluturã coloratã.
— Ai fost vreodatã la mare ?
— Nu. Trebuia ?
—Ai timp destul. Eşti tânãr.
— Stai! Ia loc în şezlong.
Aşa se numesc scaunele. Sezlonguri.
— Inchide ochii! Simte briza ! Ascultã marea! Mai sunt câteva minute de pauzã.
Mã aşez şi eu. Arcuirea trupului e chiar plãcutâ. Nu vãd marea. Doar o apã furioasã. Cu spume. Sau asta e marea.
— Gata ! Ne apucãm de treabã.
Maestro se ridicã. Apasã iar butonul alb. Din nou zice o parolã. Încet de tot. Nu o aud.
Marea dispare. Reapar ecranele. O clipã se înnegresc. Sistemul de supraveghere video se activeazã. Redã imaginea unei strãzi. Vãd doi tineri. Se sãrutã sub ziduri cenuşii. E noapte şi ceaţã. Nu li se disting figurile. El spune nişte cuvinte.
— Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi trei patru, cinci.
Maestro numãrã încet.
Nu aud ce zic. Vocea lor e acoperitã de numãrãtoare.
Maestro face un semn. E un X.
Imaginea se mutã. Aratã un interior de bar. La masã stau doi bãrbaţi. Au capetele acoperite de şepci. Şepcile sunt trase pe ochi. Vorbesc cu înflãcãrare. Maestro îi ascultã. Nu mai numãrã. Face un gest scurt. Parcã un V.
Se aude un ţiuit. Pe monitor apare un cerc roşu. E mare. Apoi incã unul mai mic. În interior. În jurul capului individului. I se vede ceafa. Şi bareta şepcii. Cercul se micsoreazã. Ajunge un punct negru. Atunci se aude un clac. Apoi o pocniturã. Un jet împroaşcã tot. Mese şi pereţi. E de un roşu puternic. Ca şi faţa individului. Din gurã curge ceva. Ceva alb, vâscos.
— Ce scârbos! Nu mã pot abţine. Din ce-s fãcuţi ãştia?
— Din carne şi sânge. Oase, carne şi sânge, murmurã Maestro.
—Groaznic, zic.
Imi privesc mâinile strãvezii. Cu admiraţie. Algele se pot vedea sub piele. Se mişcã. Textura pielii e catifelatã. Soia fragedã albastrã.
—De ce n-ai mai numãrat ? il întreb pe Maestro.
—Nu era nevoie. Pânã sã activez dispozitivul au depãşit limita.
—Cu cât?
—Cu 10.
Casc ochii. Eu abia ajunsesem la şase. Şi fãceam eforturi.
—Peste 15 cuvinte? În şir? Unul dupã altul?!
—Oamenii vorbesc mult. Chiar prea mult. Spune Maestro plictisit.
—Or fi din clan. Din clanul poeţilor. Sau din CWS. Parcã aşa se numea. Organizaţia aia secretã.
—Nu. Ãia au dispãrut cu totul. Acum 200 de ani. Când a fost Invazia supremã.
Maestro se ridicã din şezlong.
—Cam atât pentru azi.
Mã bucur cã am terminat. Urmeazã altã lecţie. Despre imprimanta în X D. Şi despre materiile prime. Alge, soia, asparagus. Adicã despre noi.
