Pasionatã de lumea vie şi de biologie, am simţit cã natura nu este doar materie, ci un limbaj mistic, scris în forme mici şi perfecte, vizibile doar pentru ochii avizati.Am privit furnicile şi albinele ca pe nişte fiinţe ale unei ordini naturele sacre. În schimb, adevãrata mea chemare a aparţinut efemerelor acele insecte acvatice din ordinul Ephemeroptera, al cãror nume înseamnã - aripi de o zi - ca o revelaţie a fragilitãţii timpului.
Aceste insecte nu par sã aparţinã aceleiaşi lumi cu noi. Ca şi cum ar trãi într-un alt strat al existenţei, mai aproape de tãcerea originarã a apelor.În izvoarele limpezi şi în râurile nepoluate, acolo unde apa curge lin peste pietriş şi nisip, efemerele îşi petrec lunga lor viaţã, într-o manierã ascunsã.Aceste insecte sunt de fapt un biotop al puritãţii absolute pentru cã, ele trãiesc în ape reci, bogate în oxigen cu o curgere constantã pline de: substrat curat de pietre şi bolovani rotunjiţi, fãrã mâl sufocant şi fãrã materii în descompunere care sã le tulbure echilibrul.
Acolo, în adâncul care pare viu, larvele de efemeride se ascund sub pietre sau în micro adâncituri ale substratului. Se hrãnesc cu detritus fin, alge şi particule organice purtate de curent, devenind parte din fluxul invizibil al râului.Plantele acvatice le însoţesc existenţa, stabilizând malurile, filtrând lumina şi creând mici refugii în curgerea continuã a apei.
În acelaşi spaţiu trãiesc şi alte forme de viaţã: broaştele, care îşi leagã destinul de apã în stadiile lor timpurii, şi peştii, precum pãstrãvii, care strãbat curentul rece şi limpede, hrãnindu-se cu larvele şi cu adulţii de efemeride. Astfel, efemerele devin o verigã esenţialã în lanţul trofic al apelor curate, hrãnind viaţa chiar şi în momentul dispariţiei lor.
Şi apoi, vine o zi când nimfa se dezbracã de vechea hainã.Îşi leapãdã pielea subţire adicã exuvia,care rãmâne agãţatã de o piatrã sau purtatã de curent, ca o urmã transparentã a ceea ce a fost. Pentru mine acest fenomen este un ritual de trecere, o transformare fireascã, ca o respiraţie a naturii însãşi, în care viaţa nu se opreşte, ci îşi schimbã doar forma.Din aceastã lume a apei, efemera se ridicã spre luminã. Îşi deschide aripile pentru întâia şi ultima oarã, ca şi cum ar învãţa zborul în acelaşi moment în care îl pierde. Trupul ei devine aproape translucid, fãcut din aer şi luminã, suspendat între douã lumi care nu se mai ating.
Şi totuşi, aceastã clipã de zbor este extrem de scurtã...
Viaţa adultã dureazã uneori doar douã zeci si patru de ore, uneori pânã la patru zeci si opt. În acest timp, efemera nu se mai hrãneşte. Nu mai cautã lumea, ci doar împlinirea ultimului ei dans: reproducerea.În acest interval suspendat, efemerele danseazã deasupra apei ca nişte semne de luminã, se cautã, se întâlnesc, transmit viaţa mai departe şi apoi dispar, întorcându-se în liniştea din care au venit.
Dar efemera este şi un indicator al puritãţii lumii.Ea nu poate trãi în ape toxice. Cel mai mic dezechilibru îi frânge existenţa fragilã.De aceea este consideratã o adevãratã santinelã ecologicã: acolo unde efemerele încã existã, apa este vie; acolo unde dispar, ecosistemul îsi începe extinctia.
Poate de aceea m-a fascinat mereu aceastã vietate delicatã aproape invizibilã: pentru cã în ea timpul nu este lung, ci intens; nu este o întindere, ci o sclipire scurtã, plinã de sens. Efemera nu trãieşte mult, dar trãieşte pânã la capãt.Şi în aceastã existenţã fragilã, suspendatã între apã şi luminã, pare sã ne aminteascã un adevãr simplu: cã uneori viaţa nu se mãsoarã în duratã, ci în felul în care este trãitã.
Si fac aici, aproape firesc, o punte între douã lumi care nu se întâlnesc niciodatã în realitate, dar care se reflectã una în cealaltã: efemerele din apã şi efemeridele de pe cer.
Pentru cã, dincolo de biologie, existã şi un alt sens al cuvântului - efemeridã -acel fenomen astronomic rar, în care lumini trecãtoare strãbat bolta cereascã, ca nişte semne vii ale mişcãrii cosmice.Fie cã vorbim despre meteoriti sau despre apariţii scurte pe cerul nopţii, toate poartã aceeaşi esenţã: frumuseţea lucrurilor care nu dureazã.
Efemera din râu şi efemerida din cer par sã fie douã oglinzi ale aceleiaşi idei. Una trãieşte în apã, cealaltã în infinit. Una se naşte din curgerea liniştitã a izvoarelor, cealaltã din tãcerea spaţiului. Şi totuşi, amândouã apar pentru o clipã şi dispar, lãsând în urmã doar uimirea.
Poate cã natura repetã acelaşi limbaj în forme diferite. În adâncul apelor, efemera îşi trãieşte scurta existenţã ca o incandescentã luminoasã dar scurtã, pe cer, efemerida deseneazã o luminã trecãtoare, ca o semnãturã a universului. Ambele ne amintesc cã frumuseţea este efemerã iar ce ramâne este intensitatea momentului prezent.
Şi astfel, între apã şi cer, între râu şi cosmos, între insectã şi luminã, pentru mine, se naşte aceeaşi idee: tot ce este cu adevãrat viu este şi trecãtor.
În aceastã existenţã fragilã, suspendatã între apã şi luminã, am înteles cã uneori viaţa nu se mãsoarã în duratã, ci în felul si intensitatea în care este trãitã.
