De-a lungul istoriei, filosofia a încercat sã rãspundã acestei întrebãri fãrã a ajunge la un consens definitiv.
În mod personal, îmi imaginez adevãrul ca pe un cub: fiecare om îl priveşte dintr-un anumit unghi şi vede doar una dintre feţele sale. Ceea ce vede este real, dar incomplet. Problema apare atunci când confundãm partea cu întregul şi credem cã perspectiva noastrã reprezintã adevãrul absolut. În acest sens, adevãrul obiectiv ar putea fi comparat cu întregul cub, în timp ce percepţiile noastre individuale, subiective, reprezintã doar fragmente ale acestuia.
Mulţi filosofi au reflectat asupra acestei limite a cunoaşterii. Platon considera cã existã o realitate superioarã şi obiectivã, din care lumea perceputã de noi nu este decât o copie imperfectã. Aristotel definea adevãrul ca acordul dintre ceea ce afirmãm şi ceea ce existã în realitate. Kant susţinea cã nu putem cunoaşte lucrurile aşa cum sunt în sine, ci doar aşa cum apar prin filtrele minţii noastre.Schopenhauer vedea lumea ca pe o reprezentare a conştiinţei, în spatele cãreia se ascunde o realitate mai profundã. Deşi diferite, aceste perspective recunosc existenţa unor limite fundamentale ale cunoaşterii umane.
Alţi gânditori au pus accentul pe caracterul dinamic al adevãrului. Hegel considera cã adevãrul se dezvoltã prin confruntarea şi reconcilierea perspectivelor opuse, în timp ce Nietzsche punea sub semnul întrebãrii posibilitatea unui adevãr absolut accesibil omului şi accentua caracterul perspectival al cunoaşterii. Husserl arãta cã un obiect nu poate fi perceput complet dintr-o singurã perspectivã, iar Heidegger înţelegea adevãrul ca pe un proces de dezvãluire treptatã a realitãţii.Popper afirma cã ne putem apropia de adevãr prin identificarea şi eliminarea erorilor, iar Gadamer vedea dialogul ca pe o condiţie esenţialã a înţelegerii autentice.
În ciuda diferenţelor dintre aceste concepţii, toate sugereazã cã omul este o fiinţã limitatã în raport cu adevãrul şi cã niciun individ nu poate pretinde cã deţine întreaga realitate. Obiectivitatea nu înseamnã absenţa unei perspective, ci conştientizarea limitelor propriei perspective şi disponibilitatea de a lua în considerare perspectiva celuilalt. Dacã fiecare dintre noi vede doar o laturã a cubului, atunci dialogul, reflecţia criticã şi respectul reciproc devin mijloacele prin care putem apropia fragmentele într-o imagine mai completã.
Poate cã pacea nu se construieşte prin victoria unei perspective asupra alteia, ci prin întâlnirea lor. Atunci când privim interlocutorul nu ca pe un adversar, ci ca pe un purtãtor al unei alte laturi a aceluiaşi adevãr, diferenţele devin o sursã de înţelegere, nu de conflict. În acest sens, cãutarea adevãrului şi construirea pãcii sunt douã idealuri inseparabile: ambele cer modestie intelectualã, dialog sincer şi respect pentru demnitatea celuilalt.
Metafora cubului ar fi sã acceptãm cã vedem doar o parte dintr-un întreg şi cã putem greşi cu totii.Repunerea în chestiune, face posibil atât progresul cunoaşterii, cât şi convieţuirea paşnicã dintre oameni.
