deschid poarta zilei cu noaptea încã
lipitã de piele
trotuarele în care piciorul se-ngroapã pânã la glezna
ratãrii cotidiene înfig colţi sã sfâşie
lucrurile ce nu le-am putut duce pânã la capãt
în spaţiul rânced al unui ieri
(nimeni sã nu-şi mai umfle scorul pe spectacolul meu
de atâtea ori l-am expulzat dintre buturi)
nu mai e vreme de privit înapoi
timpul balaur ne mânã din spate
aruncãtorul de flãcãri în mâna-i
pe nici o dimensiune rãgaz de odihnã nu vinde
şi nu dãruieşte
portul alb al zilei semneazã în irişi potenţele
dã drumul
programului vieţii
şoselele ce s-au oprit în mine
deschid abisul
(nãuc rãtãceşte prin pântec cãutând locul unde sã nascã)
agaţã orice întindere cu o întrebare
macereazã trotuarele care îmi umblã prin mãruntaiele
spaţiului interior
cãutând identitatea
amprenta tãlpii unice
într-un târziu
învãţ regulile de circulaţie ale verbului a fi
programul fiinţãrii poate începe
la un nivel superior
