Graniţele patriei mele
încep cu Setea şi se terminã cu Cimentul,
iar capitalã îmi e doar apa stãtutã.
Buzele mele,
uscate şi sincere,
cotrobãie singure prin mlaştini noroioase
la fel cum,
filosofând doar ce-i convine,
furnica pãrãseşte muşuroiul când e secetã.
Dincoace, în provinicie,
între apele tulburi
şi înãlţimile munţilor,
locuiesc popoarele cele mai ciudate,
mai dârze,
mai vii,
iar eu mã-mpreunez cu ele,
le aflu tradiţiile
şi mã scald în râurile lor,
dar Setea,
Setea mã-nconjoarã,
mã-mpresoarã,
mã strânge
ca o ghearã de grifon.
Iar buzele încã îmi fug de mine
tot mai rapide, bezemetice
şi,
odatã cu ele,
îmi trag şi oasele şi pielea
ca douã poveri,
ca douã osânde,
tãvãlindu-le prin vãile seci,
printre munţii mãcinaţi
şi-n Cerurile absente,
de unde,
scoţând dimineaţa
providenţiala Apã,
o leapãdã spre searã.
Mã numesc Scrum,
imperiul fãrã capitalã, -
în care locuiesc popoare
cu sutele de mii, -
arta lor,
pictura,
cu arabescurile ei triste
mã usucã,
mã scaldã în Sete,
mã izbeşte în Ciment
şi,
în lipsã de altceva,
sãtul de apã stãtutã,
de mlaştini sulfuroase,
îmi ard popoarele
cu absint.
|
