Am încercat sã mã ridic atunci din mine,
eforturi noi plãceri sublime.
Credinţa mea plutea în nada altuia
iar sufletul în vârfuri de pagodã
stãtea-n coloanele umflate
a templului ieşit din apã
îngenunchiat, parcã plângând,
jelind reumatismul cronic,
picior dupã picior
ceda fãrâmã cu fãrâmã...
Nervos cu gesturi disperate
am reaprins fãcliile lãsate,
de 2000 de ani erau uitate
în templul anonim ce-aluneca
într-un abis vãzut numai de mine.
Din buzunare-mi se duceau la vale
zori, iluzii şi vorbele deşarte
implant solid într-un coşciug
îmbelşugat de vise şi speranţe.
Înspãimîntat
mã vãd şi-aud
ireversibil cad!
În panicã
arunc ce-i greu
în suflet şi în minte:
nãdejdi, înjurãturi
şi vechi suspine...
mã tem
cã prea puţin
am stat de vorbã
eu cu mine!
Înnebunit, distrus,
nedezlegat de diavol,
am mai gasit ceva puteri
prin mine
urlând cât mã ţineau plãmânii:
