Acum ştiu cum se aude vocea liniştii.E dulce ca o atingere de clopot ce se prelungeşte dincolo de minte.Asta am descoperit privind un copac.Mergeam fãrã ţintã şi mi-am zis â€stopâ€. Soarele se frunzarea în faţa mea .Vantul se alinta prin verdele atarnat de ramurile viguroase .Privirea mea se posterna în fata frumuseţii lui.A venit noaptea şi ca ziua în oglinda mã fermeca conturul frunzelor în cerul şters. Griul neuniform se adancea pe bratele vanjoase şi turbioanele minţii s-au odihnit oprindu-se în tabloul enigmatic lãsat la vedere .Nici frigul şi nici asprimea spaţiului nu mai existau. Apoi a aparut dimineaţa cu ceaţã groasã şi lichidã.Se lãsa ca o palarie elegantã deasupra-i.În loc de bunã dimineaţa mã lasã sã aud prima atingere de clopot şi totul s-a transformat în vibraţie.Murmurul ei îmi spune cã bogatia mea e doar acolo, în zecile de experienţe pe care le-am trãit cu avant , în secundele în care am dãruit şi recunoscut iubirea şi cã singura lacrimã care se stoarce din mine e doar de bucurie cã am simţit cã exist.Şi cercul se închide cu un nou rãsãrit.Picioarele mi se încalzesc şi vor sã mişte trupul amorţit de mirare. Plec coplesitã de greutatea uşurintei mele şi cu un ultim salut cuprind copacul cu privirea.Se gudurã şi-şi continuã emiterea ding-dong-ului etern
