Autor:	Lucia Pătrașcu ( Lucia Pătrașcu ) - [ PROZA ]
Titlu:	DESPRE O CARTE (2)

CUVINTE ….lângã o â€�ţFOAIE de OBSERVAÅ¢IE” cartea domnului Virgil Andronescu Am primit cu plãcere invitaţia de a participa la lansarea cãrţii â€�ţ Foaie de observaţie” scrisã de domnul Virgil Andronescu. Mã bucur mereu când primesc o astfel de invitaţie. Mã îmbogãţeşte sufleteşte vestea cã cineva, în oraşul nostru, a avut dragostea de a scrie o carte, a avut curajul s-o publice şi, iatã, are generozitatea sã împartã cu noi aceastã îmbucurãtoare realizare a sa. De obicei, încã înainte de a mã afla în interiorul unei astfel de manifestãri, doresc sã ştiu ce cuprinde acea carte, ce tematicã abordeazã şi cum îl va interesa ea pe viitorul cititor. Întâlnirea cu cartea â€�ţFoaie de observaţie” scrisã de domnul Virgil Andronescu m-a surprins. Nu doar, pentru cã este de un realism dureros în care recunoaştem adevãrata situaţie a unor bolnavi aflaţi pe patul unui spital, cu tot ceea ce implicã acest lucru. Dar şi pentru cã am aflat cã mereu se gãsesc oameni dãruiţi, cu suflet generos, care se strãduiesc, dupã puterile lor sã aline toate durerile acelor oameni. Desigur, starea fizicã degradatã a unui om este prima care anunţã ceea ce va urma: analize, tratamente, injecţii, durere. Într-un cuvânt: mizerie! Spune autorul: â€�ţ tusea uscatã şi chinuitã ori îmbibatã de fluide stãpânite de Coch”. Mizerie fizicã, cãreia oricine i-ar face faţã cu greu!... Şi pe care cei care nu au suportat-o vreodatã n-o înţeleg şi nu o acceptã decât ca pe o întâmplare a altcuiva!... Tot atâta mizerie, dacã nu, chiar mai multã, se naşte şi în sufletul celui bolnav, cãci el are de ales între nesimţirea totalã, (acel â€�ţ je m’ en fiche”), nepãsarea â€�ţsensului - fãrã sens”, cum spune autorul...Sau lupta pentru supravieţuire… Cãci, aşa cum spune autorul, într-un spital â€�ţ catastrofa este a luptãtorilor”! A celor care conştientizeazã situaţia în care se aflã! Ei, toţi, sunt prinşi între â€�ţ fuga de viaţã şi fricã de moarte”. De aici, nesfârşitele întrebãri metafizice generate de aceastã situaţie ce pare fãrã ieşire. O capcanã în care au intrat fãrã sã vrea, fãrã sã ştie şi fãrã sã întrevadã vreo scãpare. Tot de aici, şi gândul de suicid!... O â€�ţsinucidere de ocazie”, cum o numeşte autorul, prilejuitã de aceastã disperare a sufletului; â€�ţcând omul trece peste limitele vieţii” şi, în care, â€�ţDumnezeu, singurul privilegiat” asistã la o asemenea â€�ţ punere în scenã ”. Autorul considerã cã sinuciderea este ca o â€�ţ fugã dintr-o viaţã de vierme”. Dar el însuşi ştie cã, oricât de supãrat ar fi pe viaţã, pe noi, restul lumii, care nu trecem printr-o situaţie similarã, nu trebuie sã ne sperie. De aceea, vorbeşte despre o â€�ţpunere în scenã” a unei piese, a unui joc cu viaţa şi cu moartea, pentru cã el mai are nãdejdea cã poate fi un â€�ţ vierme îndumnezeit ” şi ştie cã doar Unul, Dumnezeu, prin marea Sa putere, are drept de viaţã şi de moarte asupra tuturor. Nu individul!...Oricât de deznãdãjduit ar fi el!...Şi, oricâtã nevoie ar avea de compasiune!... Este probabil ca în tema cãrţii sã fie vorba despre o situaţie dificilã prin care trece autorul însuşi…La aceastã concluzie ne conduce şi forma de jurnal, pe care a primit-o cartea. Şi mai primim semnalul despre faptul cã el a hotãrât deja cã va trece printr-o perioadã de transformare. Şi îşi va trãi necazul cât de frumos poate, plãtind rãscumpãrarea sa pentru o viaţã normalã, prin dãruirea cãtre ceilalţi, mai necãjiţi decât el. Ceea ce şi face!... Nu numai prin faptul cã merge mai departe şi ne bucurã inima cu scrierile sale. Dar se conduce dupã vorba â€�ţ dãruieşte şi vei primi ” şi încearcã sã-i ajute şi pe alţii mai încercaţi de soartã decât el. Despre volumul â€�ţFoaie de observaţie”, cineva spune cã ar fi o â€�ţinspiraţie” dupã â€�ţPavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţin. Eu nu aş merge aşa departe!... Nu este vinovat autorul de faptul cã mizeria fizicã şi moralã a oamenilor bolnavi se aseamãnã, pânã la suprapunere în timp şi spaţiu!... Şi nici cã aceleaşi condiţii mizere le întâlnim în toate locurile unde aceşti oameni sunt nevoiţi sã îşi poarte durerea şi neputinţa. Dacã am accepta acea pãrere, atunci, ar trebui sã ne întoarcem înapoi şi sã ne amintim cã Liebu Goldenstein, alias Camil Baltazar, asimilat trãitor brãilean, scriitor, publicist, ziarist care a trãit între anii 1902-1977, expune aceeaşi temã în versurile sale. În â€�ţ Vecernii ”, carte publicatã în 1923, ne întâlnim cu aceeaşi durere şi aceeaşi compasiune... În poezia â€�ţTristeţe de ftizic” Camil Baltazar spune: â€�ţVecinule de pat /……/ îţi va spune glasul meu pe de-aâ€"ntreg /……. / cuvinte frânte de jale şi zdrumicate printre dinţi ” Iatã cã, şi acolo este cel puţin un frate de suferinţã, la fel ca Marian din volumul â€�ţFoaie de observaţie”. Dar Marian acesta este un tovarãş de suferinţã norocos, pentru cã el este în viaţã, încã. Cãci în poezia â€�ţMoartea vecinului de pat” tot de la Camil Baltazar aflãm cã : â€�ţ Asearã mi-a murit vecinul de pat / Acum odihneşte-n capelã / În straie albe stângaci îmbrãcat ”… Tot la fel de empatic, domnul Virgil Andronescu, autorul cãrţii â€�ţ Foaie de observaţie”, aflat în faţa patului pe care i l-au repartizat, se gândeşte la toţi acei care au trecut prin patul acela şi care astãzi nu mai sunt. Ca un fel de lanţ al durerii care-i leagã pe toţi cei ce trec pe aici, prin acest pat, prin acest spital. Nu vreau sã fac o analizã a poetului Camil Baltazar!...Nu este nici locul, nici momentul şi, bineînţeles, nu sunt eu persoana potrivitã. Dar este surprinzãtoare dureroasa similitudine a situaţiilor pe care le-au trãit cei doi autori! Şi probabil, ca ei, atâţia alţii!...Şi pe care le putem trãi oricare dintre noi, la un moment dat. La ambii autori gãsim aceeaşi atmosferã tristã de spital… O atmosferã care descurajeazã orice speranţã într-o vindecare promiţãtoare. â€�ţ De ce mã ţin în frig în spital?” spune bolnavul lui Camil Baltazar. Un spital în care â€�ţmai ţipã o tuse de bolnav ”….â€�ţîn frig ”….”peste liniştea care mã îngenunche şi mã doare! ” spune Virgil Andronescu. Într-un salon, a cãrui descriere ne duce, parcã, într-un loc ştiut, cu aceleaşi paturi aliniate, învelite cu aceleaşi aşternuturi cenuşii de atâta folosinţã, cu alarme la pat care nu funcţioneazã, încât â€�ţ ne gãsesc dracii, fãrã sã ne caute prea mult” spune autorul, fãcând haz de necaz. Cu nelipsita cutie de table şi şah, aşezatã pe o mãsuţã, lângã care douã scaune cu rezemãtoare ( â€�ţset complet” cum spune autorul! ) aşteaptã sã vinã alţi jucãtori. Parteneri ai locului, în jocul acesta cu viaţa şi cu moartea de fiecare zi. Gãsim acelaşi personal care face tratamentul bolnavilor… Fie cã este sora Ioana din â€�ţClipe de searã” a lui Camil Baltazar care priveşte â€�ţ dojenitor prin ochelari ”… Fie cã este asistenta Vera, â€�ţ bruneta cu trup de viespe, frumoasã şi blândã ca un înger ” care â€�ţ fumeazã şi ea, mai abitir ca un bãrbat ”. Ambele, fiecare în felul sãu, încearcã sã-i ajute pe cei bolnavi sã treacã peste toate neplãcerile dureroase la care sunt expuşi. Asistenta Vera este uneori ironicã. O duritate aparentã de fapt, menitã sã trezeascã în pacientul demoralizat pofta de luptã. Ceea ce şi reuşeşte: â€�ţ I-am rãspuns şi eu…”, spune autorul. Las specialiştilor dreptul de a face analiza stilisticã a textului. Voi remarca doar portretele a douã personaje, care ne rãmân pe retinã prin descrierea fãcutã. Vera, asistenta â€�ţ brunetã, cu siluetã de viespe…….avea mereu o ocupaţie, îşi vedea de treburile ei………crede cu adevãrat în meseria ei……. ştie sã lucreze cu oamenii aflaţi în suferinţã. Chipul drãgãlaş spune adevãrul despre sufletul ei ”. Marian, colegul de suferinţã este â€�ţ un ins de înãlţime medie, îndoit de mijloc, cu faţa prelungã, ten brunet, nas acvilin, puţin disproporţionat…..un suflet mare şi bun.....meşter la cuvinte, bonom, jovial. Este modul în care înţelegem de ce autorul, încliat spre analize adânci şi cu ochiul format în a observa detalii, ne bucurã cu o alãturatã expoziţie de picturã, pentru a ne scoate din atmosfera sumbrã a durerilor omeneşti. În toatã aceastã mizerie umanã, care ne împovãreazã sufletul şi gândurile, autorul mai are puterea sã facã o comparaţie care ne însenineazã: Marian, colegul de suferinţã, are â€�ţochii jucãuşi ca douã mãrgele pe pieptul unei fete mari de la ţarã ”. Iatã, doamnelor şi domnilor, unde se duce cu gândul un om bolnav, nevoit sã-şi accepte mizeria fizicã şi moralã. Ochii aceluia pleacã jucãuşi la ţarã, unde este aer curat, la o fatã de la ţarã (proaspãtã şi sãnãtoasã!). Şi, nu orice fatã de la ţarã, ci o fatã â€�ţmare”, ai cãrei sâni îşi mijesc â€�ţmãrgelele” ca într-un joc aţâţãtor, pentru cã ele, mãrgelele sânilor, vor avea sarcina sã hrãneascã viaţa ce va veni. Este felul în care autorul încearcã sã ne încurajeze pe noi, cei ce am putea fi în aceeaşi situaţie, chiar dacã din scrisul sãu rãzbate prea multã durere, la fel de multã suferinţã şi o decepţie, care a fost tatuatã parcã în memoria şi în carnea sa. Vrea sã ne arate cã trebuie sã avem credinţa cã cineva ne iubeşte şi ne va ajuta sã depãşim impasul. Este preţul pe care-l plãteşte autorul pentru trecerea sa prin lumea aceasta. Şi, dãruindu-ne aceastã carte, ne face şi pe noi pãrtaşi la aceastã luptã pe care o duce. Lucia Pãtraşcu Brãila

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Fiecare ne simţim, la un moment dat, înfrãţiţi cu neputinţa celor din jurul nostru şi ne doare faptul cã nu-i putem ajuta mai mult.	Lucia Pătrașcu
2.	atatea vieti se perpelesc pe tot atitea paturi de spital incat n-ai cum sa nu intelegi mai ales daca la un moment dat ai simtit acest stigmat sfaraind crud pe carnea ta - durere!	Diana Cris

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]