Pe scriitorul VASILE MIZDREA îl cunosc de foarte puţin timp. Lansarea de carte, la care am fost prezentã, mi-a dat acest plãcut prilej.
Am citit cu interes versurile domniei sale.
Este vorba despre volumul *POTECI FULGERATE*, în care m-am întâlnit cu versurile domniei sale.
Citindu-le, am înţeles cã aceste versuri nu sunt discursive, cãci aproape fiecare dintre ele poate fi sâmburele unui mic scenariu, în care îl implicã şi pe cititorul prezent cu sufletul în paginile cãrţii.
Alegând câteva poezii, mã voi explica:
N-am sã mã refer numai la poezia *Alchimie* (pg.168) în care cititorul din mine aflã despre o poveste de iubire. Cum se înfiripã aceasta, cum arde â€ţla focul mâinilor, la jarul sânilor, în şarja clocotindã†. Este o iubire care creşte gradual, o iubire în care cei doi se hrãnesc cu â€ţ pâine şi sare din ploi â€, ei fiind pregãtiţi sã-şi apere dragostea pentru ca nimic â€ţsã n-o ningã, sã n-o stingã â€.
La un moment dat, aceastã iubire împletitã cu viaţa lor, se transformã â€ţlângã prag, cenuşã, sã calci pe ea când vei ieşi pe uşã â€. Va fi fiind cenuşa unei despãrţiri triste luatã pe tãlpile ce o pot *duce departe*? Sau este cenuşa risipitã fizic dupã ce a aparţinut unor *trupuri amare legate*.
Cu acest ultim vers, autorul se întoarce la titlul poeziei: *Alchimie*.
Amestec de viaţã, iubire, cenuşã!...
Poate cã este, totuşi, o iubire tristã, cãci acest amestec nu se preface în aur, aşa cum doreau vechii alchimişti. Ci, în cenuşã!...
Este o alchimie pe care am regãsit-o şi în romanul *Delfina*, scris de acelaşi autor.
Dar sã rãmânem tot la poezie!...
Mã opresc la poezia *Mereu aproape* (pg. 116).
Aceastã poezie mi se pare o chintesenţã de roman autobiografic. Deşi pare o poezie ocazionalã, închinatã mamei, ea nu rãmâne numai atât.
Copilul *care zburda prin ogradã cu mieii* şi care este fericit în joaca lui, deodatã cunoaşte şi recunoaşte: *dar ploile m-au crescut mai înalt şi am plecat într-o zi*...
Este plecarea fiecãruia dintre noi de la casa pãrinteascã, plecarea din raiul copilãriei, de fapt, pentru a porni pe cãrãrile vieţii. Plecarea aceea necoaptã, crudã...Plecarea de început...Care se îngânã între douã stãri. Cãci spune autorul: *am aprins stingher o ţigarã (ca un adult), plângeam *(ca un copil! ). Şi gãseşte o explicaţie: *Poate, mã fãcusem om mare*.
Aceasta este prima parte a întâmplãrii aşezatã în cele şaptesprezece versuri de la început.
Pânã la grupul urmãtor de optsprezece rânduri, autorul lasã un spaţiu alb, în care putem sã ne imaginãm parcursul vieţii acelui copil.
Poate cã este un parcurs populat cu întâmplãri adânci, ca cele pe care le întâlnim în romanul sãu. Sau acest spaţiu alb este parcursul vieţii fiecãruia dintre noi? Cãci fiecare am putea sã scriem aici tot ceea ce este legat de drumul propriu: dorinţe, speranţe, realizãri, eşecuri...Suişuri şi coborâşuri! Drum pe care fiecare îl strãbate în felul sãu, cu propria sa experienţã. Cãci aici, pãrinţii nu mai pot lua povara întâmplãrilor. Ei rãmân în drumul lor ştiut: simplu şi statornic.
Iar întoarcerea *mereu întoarcere* cum spune poetul, este o cãutare.
Adultul se întoarce, dupã ce ne lasã nouã, cititorilor, întrebãrile din acea parte nescrisã.
Oare, ea rãmâne albã din atitudinea pudicã a autorului?...
Nu vrea sã ne povesteascã întâmplãrile petrecute? Pe care le putem bãnui din versurile poemului *Pãmânt şi ape*?
Sau este pãstratã aşa din generozitate?…
Sã ne lase şi nouã, cititorilor, opţiunea de a ne aşeza în poveste?
Vom afla…
Cãci adultul întors acasã cautã tot ceea ce a fost frumos în copilãrie, pentru a-şi împãca sufletul rãnit.
...*pe frunte m-ai sãrutat...* (ca în copilãrie!)
...*pãrul îţi mai albise oleacã...* (autorul gãseşte unele schimbãri!
În aceastã întoarcere a sa, adultul vine la ai sãi la fel ca atunci, în copilãrie, când îl durea ceva. Şi, ca un copil, se adreseazã mamei cãreia i-ar spune: *Nu plânge, mamã, de fericirea mea furatã*. Aceastã destãinuire ne aratã o mare durere a sufletului. Este mai mult decât o simplã ranã a jocului pe sub dudul din grãdinã! Dar, ca şi atunci, cea care i-a alinat întotdeauna durerile, mama, i-ar spune:*Mai rabdã!* .
Sunt fraze care nasc o stânjenealã…
Doar tatãl, fost prizonier la Cotul Donului, luându-şi timp pentru a *rumega* situaţia tranşeazã lucrurile bãrbãteşte:
*Tata scoase de dupã piciorul patului / O sticlã de ţuicã*...
Deşi situaţie este stingherã cãci*se încolãcise între noi tãcerea urâtã*, o tãcere în care fiecare rãmâne cu gândurile sale, tatãl, la vârsta aceea înaintatã şi care trecuse prin zbuciumul vieţii, ştie cã durerea sentimentalã a fiului *fericirea furatã* este foarte importantã pentru acesta. Dar nu şi pentru întreaga lume!...
...*Şi într-un târziu / Am început sã vorbim despre vreme*...
Acest banal *într-un târziu* ne aratã cât de grea a fost tãcerea aceea *încâlcitã*, în care fiecare a gândit în felul sãu despre *fericirea furatã*. Când poetul spune *am început sã vorbim despre vreme* nu putem presupune cã este doar o nepãsare a unor oameni care nu se mai cunosc prea bine. Pentru cã fiecare a avut preocupãrile sale.
Este, mai degrabã, o înţelepciune!...
Ca o preocupare comunã pentru vreme, pentru recoltã, pentru mersul înainte. Cãci viaţa merge înainte, orice ar fi!...
Noi am putea sã facem unele aprecieri despre aceastã atitudine a pãrinţilor. (Dacã am avea acest drept!). S-o considerãm nepãsãtoare sau neputincioasã.
Singurul, care nu ar critica niciodatã nimic, este însuşi autorul. Cãci, ducându-ne prin altã poezie spre *Locul naşterii mele* (pg. 66), ne aratã cã nu a uitat:
*Locul naşterii mele / pe unde picioarele mele goale / o rupeau la fugã / prin praful încins / prin iarba crudã şi moale*...
Autorul, care nu uitã nici moştenirea de la pãrinţi, se întoarce acolo unde:
*...doar gândul meu mai sângereazã / din încheieturile tatei / din semnul blajin al mamei*.
Ne închipuim, oare, pe tatãl bãtrân care mai geme de durerea încheieturilor bãtrâne şi semnul blajin al mamei care ar spune: *lasã-ne pe noi cu ale noastre, tu vezi-ţi de tine!*?
Sau este vorba de acele legãturi *încheieturi* pe care tata le aduce de la strãmoşi cãtre fiul sãu şi de *semnul blajin * al binecuvântãrii materne pentru drumul fiul sãu ?...
Şi doar autorul este cel care, viu încã, trãitor prin viaţa aceasta mai *sângereazã* pentru tot ce a fost şi nu mai este, pentru tot ce va mai fi sau nu va mai fi.
Sângereazã şi merge mai departe!...
Cãci este soldat şi poate!...
Trebuie sã poatã!...
În poezia *Soldatule* (pg.115) autorul vorbeşte din experienţa sa proprie şi, mai ales, din experienţa înaintaşilor sãi:
*Soldatule, când mergi la luptã
Ia-ţi şi strãmoşii cu tine…
Cu ei nu ţi-e fricã de moarte!*
Pentru cã el, soldatul, la fel ca autorul însuşi, este înfrãţit cu ei, cu strãmoşii sãi. Şi prin ei, cu tot ceea ce îl înconjoarã.
Poezia *M-am înfrãţit* (pg. 162) ne va conduce la o concluzie finalã:
*În pragul verde de la ţarã / M-am înfrãţit cu Steaua Polarã /.../ M-am înfrãţit cu tine / Câmpie, deal şi pãdure / M-am înfrãţit cu ploaia şi cu gerul / M-am înfrãţit cu vântul domol / M-am înfrãţit cu ciutura roasã / M-am înfrãţit cu o floare / Ce-o gãsesc în cãrare*...
De ce? Poetul explicã:
*Pentru cã toţi avem aceeaşi parte/ din dreptul de naştere şi moarte.*...
Prezentat pe scurt în câteva dintre poeziile sale, acesta este scriitorul Vasile Mizdrea!...Un scriitor generos, care ne dãruieşte bogãţia condeiului sãu.
Cel care, uneori, ne duce înapoi în copilãrie ca sã ne împrospãteze sufletul. El spune în poezia *Å¢ara* (pg.156) :
*Nu pot pleca lãsând copilãria porumbel cãlãtor fãrã locul întoarcerii*...
Mã bucur cã am agonisit clipa aceasta, în care am întâlnit un scriitor cu o mare fineţe sufleteascã.
Îi doresc autorului sã-l vegheze încã, la fel ca pe unul dintre eroii romanului *DELFINA*, tânãrul locotenent Victor Sãlãjan, *cocorii albi* ai inspiraţiei.
