Autor:	Lucia Pătrașcu ( Lucia Pătrașcu ) - [ POEZIE ]
Titlu:	DESPRE O CARTE 7

VÂLTOAREA CLIPELOR EŞARFE IOAN TODERIŢĂ Editura AXIS LIBRI Galaţi 2013 Citind volumul de versuri VÂLTOAREA CLIPELOR EŞARFE apãrut la editura Axis Libri, Galaţi 2013, scris de Domnul IOAN TODERIŢĂ, cu o prefaţã a Domnului Profesor Dumitru Anghel, scriitor, publicist, critic literar, am avut plãcerea sã descopãr o poezie viguroasã, modernã şi plinã de convingere. M-am aflat în postura prin care m-am confruntat cu o stare imprevizibilã de situare într-o anumitã formã a receptãrii unei poezii care poate pãrea ermeticã pentru cititorul obişnuit. Cãci, lecturarea ei poate stârni, deopotrivã, interesul sau dezinteresul acestuia prin aşezarea sa în douã situaţii diferite: ori, el, cititorul, este intuitiv, capabil sã descifreze mesajul acestor versuri, novatoare în felul lor; ori devine circumspect, nefiind sigur cã a perceput exact ceea ce a dorit sã transmitã autorul, De aceea, cititorul poate fi de acord cu forma în care a fost încorporat mesajul poetic al autorului; sau nu. Lirismul versurilor domnului Ioan Toderiţã este generat de trãirile potenţate de emoţiile fireşti, care îl învãluie în diferite ipostaze ale vieţii, abordând teme precum trecerea timpului, iubirea, veşnicia, marea trecere, speranţa. Cert este cã Domnul Ioan Toderiţã nu pare a fi un poet sedus de efectele sonore ale rimelor, când spune: â€�ţPort cuvântul în cuvânt / Bucium plâns cu glas albastru” (Amurg 2, pag. 14). Şi nici de topica limbii române, pe care o pliazã favorabil intenţiilor sale artistice â€�ţse destramã duioşia / substantivului sintaxã / în premize, modus, ponens, pozitive şi totale” (Ce litigiu, pag. 20). Uneori, autorul respectã prozodia tradiţionalã (acceptatã de toatã lumea!). Alteori, fãrã a intra în capcana spectaculosului, pare un insurgent care luptã în felul sãu propriu, atent şi consecvent, pe frontul cuvintelor: â€�ţViermuie cuvântu-n sunet de tãcere care plânge” (Linia dreaptã, pag. 43); sau: â€�ţVerdict, lãcaşul gurii, sonor sobor, cuvântul / îmbracã dezgolirea minciunii-n judecatã” ( Linţolii, pag. 46), pentru cã: â€�ţSuntem singuri pe pãmânt / trebuind ( trebãluind?) cu mâini de apã, în cuvânt”. ( Peisaj 6, tata, pag.60). Autorul mãrturiseşte: â€�ţPresar bujori la rãdãcina cuvântului / ce umblã-n sihlã / sã-i aflu sunetul şi vina, / de-a fi tãcere asmuţitã”. ( Multiplu, pag. 48 ). Autorul volumului are o vervã tumultoasã, dar, dorind sã nu rãtãceascã nimic din ceea ce are de spus, foloseşte cuvinte puţine, bine precizate, ceea ce creeazã un anumit ecou sonor, care dã versurilor sale adâncimi pline de sugestie, pentru cã, asemeni unui matematician autentic, nu preţuieşte logoreea: â€�ţTãcerea, o revoltã, aleasã îndoialã, / beţie devotatã unui cuvânt antum / scorneşte-nfumurarea, iubindu-ne, precum / desãvârşim ardoarea sãrutului cu falã”. ( Tãcerea, o revoltã, pag. 88). Prin aceastã parcimonie a vorbelor, versurile sale nu sunt recitative, punând oarecum în â€�ţparanteze” comunicabilitatea cu cititorii neavizaţi: â€�ţTreceam prin vii şi morţi, neispitit / Sã tulbur clopot pândelor cãrãrii / Cu sunetul cuvântului dogit, rostit,/ Cândva, prea mut, necuvântãrii”. (Peisaj 4, Trag de cumpene privirea, pag. 92). Iatã de ce, poeziile acestui volum îl obligã pe cititor la o stare ciudatã de trãire şi de o oarecare distanţare, într-o simultaneitate interesantã. Autorul acestor versuri are speranţa unei înãlţãri, pentru care se strãduieşte împletind împrejurãrile biografice (profesoratul) cu aspiraţiile creatoare, pentru ca, împreunã, acestea sã favorizeze catalizãrile de substanţã: â€�ţ……zborului de flutur, / între doi meteoriţi, / îi adaug alt contur / ca sã-l povestiţi!” (Binecuvânteazã trandafirul, pag.18). Are speranţa unei noi treziri la viaţã cu tânjirea spre verticalã, asemeni vestitorului de primãvarã â€�ţCu petale albe şi tulpinã nouã, / prin ţãrânã caldã, ghiocelul umblã / Se împarte-n douã inima sã plângã…/ Şi adoarme spicul brumelor în rouã” (Crengi cu iz de foc, pag 24). Deşi simte â€�ţeşarfele moi” ale timpului, care-i aduc â€�ţuitarea, ca piatrã de moarã mai grea şi bizarã”, ale acestui timp a cãrui â€�ţclepsidrã ce-mi toarnã nisipul în coapse”, îl ajunge şi îl curteazã parcã, autorul îi refuzã avansurile, nu vrea ca â€�ţpeţitoarea sã-mi cadã în braţe” ; mai mult chiar, îşi cautã îndrãzneala de a-i spune îngerului chemãtor: â€�ţStai, mã birjare! / cã n-am destui parai, pentru aşa plimbare”. (Eşarfe moi, pag. 31). Cu atitudinea sa, uneori tragicã, pare a coborî în cotidian, unde: â€�ţAvem de toate: non stop, spelunci şi scârbã” (Avem de toate, pag. 16). Aceastã constatare îl dezamãgeşte, pentru cã deşi â€�ţ….a sfârşit un ceas, o roatã” (Aud din cer, pag. 15) nimic nu se schimbã, nimic nu se poate opune trecerii timpului, care-şi vede de rostul sãu: â€�ţDegustã timpul desfãtarea / alunecãrilor în trepte / ca scufundarea lor sã-ndrepte, sublim suiş, împovãrarea”. (Ibidem ). Versurile Domnului Ioan Toderiţã, pulsând de energie, se adapã din existenţa celor patru elemente (foc, pãmânt, aer, apã), cei patru stâlpi de susţinere, care dau un plus de substanţã înţelegerilor sale. Le ştie la locul lor firesc, dar nu le pãstreazã în sensul lor strict, dorind sã plimbe cititorul prin triada timp, spaţiu, eveniment. De aceea sugereazã ideea de temporalitate; â€�ţ…rãstorn clepsidrei firul de nisip / sã-mi ajungã clipa…” (Intuiţii, pag 41). Apoi, dã acestor elemente semnificaţii particulare: â€�ţo înrudire nefastã, focul şi apa, din coapsã” (Înrudiri, pag 42), înrudire care poate fi o binecuvântare nesperatã â€�ţpe ascuns, îmbrãţişarea preface coapsa-n mir” (Linţolii, pag 46), în timp ce acolo, la â€�ţmoarã” (moara timpului?) â€�ţo morãriţã pre-alãptând uitarea, cu sâni pe sãrutare /……/ ..se aşterne în calea drumeţului sortit sã investeascã-n piatrã” ( Morar, o crâşmãriţã pag. 47). Va fi fiind piatra mãcinãtoare a morii, piatra tocitã a drumului parcurs, piatra destinului propriu? La fel, pãstrându-se în careul celor patru elemente, apeleazã la o spaţialitate bine precizatã prin referirea la oraşul de pe malul Dunãrii. Se simte legat de aceastã â€�ţDunãre, fluviu conviv” (Fluvii, pag 34), cu care focul inimii sale se împleteşte armonios. Cãci în. acest â€�ţBurg cu taine iluzorii…”, pãmântul â€�ţstând în maluri similare” priveşte â€�ţfuga apelor corsare, / cumpenele înserãrii”, în timp ce â€�ţdoar luntraşul reuneşte,/ cu vâslire apãsatã, / ochi de om şi ochi de peşte:/ noaptea-n cer învolburatã”. (Ibidem). Poetul este atent la unii confraţi ai sãi din lumea scrisului, pentru care are, uneori, nuanţe critice: ”N-ai nevoie de totem-semn concis, / sã te exprime ferm” (Gen extrem, specii infime, pag 36). Considerã cã fiecare ar trebui sã fie consecvent respectãrii adevãrului şi credinţei în Dumnezeu, eliminând tupeul eu-lui propriu, care îl poate amãgi pe drumuri ciudate, conducându-l la o schizã ireparabilã: â€�ţSunt, desigur, tot la modã, ponegrirea, în eseu/ ……/ ce-şi arogã/…./ ce-şi asumã întâmplarea de a fi obtuz, hilar, cu înaltã custodie, atributul literar” (Ibidem ). Deşi nu este nepãsãtor nici la soarta ţãrii sale şi nici la istoria ei. Cu o ironie finã, într-unul din poemele sale, ca într-un careu de cuvinte încrucişate, priveşte trecutul â€�ţZamolxe, un frate mai mare /…../cu mâna sarmisegetuzã” (Zamolxe, pag.106), priveşte prezentul tulburat pe alocuri de unii pentru care â€�ţSteagul meu are de pus / mai mult verde în sânge” (Ibidem), lucru posibil pentru cã â€�ţIstoria, o curvã re(a)-expansivã şi posesivã” jongleazã cu ambiguitatea. Totuşi poetul are speranţã pentru un viitor paşnic şi înţelept: â€�ţLume, lume, fii ca lumea, / nu-ţi fã zeu deşertãciunea!” (Ibidem). Ca un adevãrat pictor, poetul mânuieşte penelul pe paleta plinã de culori, pe care le aduce în metafora versurilor: â€�ţMireasa verdelui multiplu, / pãdurea suie-n cer sã vadã /…../ în şagã preschimbã verdele în galben! (Multiplu, pag 48); â€�ţÎnduri grãuntele de apã/ când picurã cu alb castanii” (Pantum, pag 50) ; â€�ţZac, în vânzolirea ierbilor de şarpe,/ Gãuri negre, focul, saltã sâsâit…:” (Pândele tãcerii, pag 51); â€�ţVânãt, roşu, fluierul tresaltã-n plopi” (Piesaj 2, flautul desprins de tobe, pag 54); â€�ţ…scorburi cu pupile adânci, rãtãcesc înfumurarea vântului ce varsã dungi frunzei galbene din câmp” (Peisaj 3 şevalet stejarul, pag 56); â€�ţOglinzi cu roz înfumurate, scot frumosul la mezat” (Peisaj 8, discreţie, pag 62); â€�ţAlbul, as, culoare desuetã / stã în cortul verdelui de treflã” (Peisaj 9, bazarul cu trândavi, pag 64); â€�ţSunt umbra morţii, verde cenuşie /…/…/ …// Sunt smalţul frunzei albe de cleştar” (Smalţul frunzei albe, pag 71); â€�ţ…Intrã moartea alb în cãrãmiziu sihastru’… ” ( Vitralii, pag 104). Câteva dintre poeziile volumului sunt grupate special sub un nume deosebit â€�ţPeisaj”, unele din cele douãsprezece asemenea â€�ţpeisaje” primind un subtitlu propriu: â€�ţ Alter ego” (Peisaj 11, pag.12); â€�ţ flautul desprins de tobã” (Peisaj 2, pag 54); â€�ţşevalet stejarul” (Peisaj 3, pag. 56); â€�ţtrag de cumpene privirea” (Peisaj 4,pag. 92); â€�ţmama” (Peisaj 5. pag.58); â€�ţtata” (Peisaj 6, pag. 60); â€�ţcununa falangerã” (Peisaj 7, pag. 55); â€�ţdiscreţie” (Peisaj 8, pag.62); â€�ţbazarul cu trândavi” (Peisaj 9, pag. 64); â€�ţ epifiza cu tuberculi” (Peisaj 10, pag.68) Seria ar putea sã se încheie cu â€�ţrevolta” (Peisajul citadin, pag 66), în care baba ”cu paşi negrãbiţi, de om desculţ, estic” din categoria â€�ţcelor din staţiile europene, pline de oameni încãrunţiţi de aşteptare şi de sãrãcie comunistã” face o revoltã pe â€�ţ zebra Shaengen” spre care â€�ţtraficul în aceastã parte a lumii va fi pedes-tru” încã…În aceste poezii, titlurile sunt surprinzãtoare, conducând apoi la împletirea de nuanţe şi sunete care trepideazã în acord cu simţãmintele sale. La fel, cele douãsprezece â€�ţ Sonete” reflectã diferite sentimente grefate în mulajul unei vieţi bogate în simţãminte. Gândurile sale se închinã tãcerii, într-un templu al cuvintelor nerostite, din care se nasc luminile versurilor sale pornite pe drumul veşniciei. Cãci acolo unde, metaforic, â€�ţchibritul alãpta o lumânare /…../ cu mir de parafine şnuruite /…../….auzi cuvântul nerostit ce ştie / tãcerii, templu sã-i închine gândul” (Sonet 3, pag.77). Cu circumspecţie, sufletul autorului este plin de cãutare, dorind sã desãvârşeascã drumul creaţiei sale: â€�ţUmblam pe vârfuri în ochii ei / înşiruiţi sã mã atingã…/……./ Umblam pe vârfuri în privirea mea / înşiruitã sã distingã izvorul / ca un alcoolic / scãpat din infern, / în închipuirea unui surghiun / dezonorant, / pe câmpia creaţiunii.” (Umblam, pag 97). Cãutarea sa accentueazã â€�ţpoemul tãlpilor nocturne” (Urme cu stãpâni în cer, pag.100), care umblã mereu pentru cã: â€�ţÎnainte e scuza creaţiei, / …../. Înapoi, mã vând contemplaţiei, / pentru doi talanţi.” (Ibidem). Fiind conştient cã toate-s trecãtoare â€�ţzburãtori minţind copile.../ ……./ Tobe-n cer delir presarã, / morţii, clopot mãrunţit / …./ (Vino, pag 102), ar dori sã aibã, încã, puterea de înţelegere a tot ceea ce a fost şi va fi: â€�ţVino, vino, vãz profund, / muls în crucea privitoare. / Mi-ai fost drag şi azi te vând, / veşniciei, crâng, uitare. (Ibidem). Având certitudinea cã â€�ţTimpul, adevãruri, câtã minciunã, are! (Acuzatul, pag. 9), autorul îşi face un proces de conştiinţã â€�ţ în â€"unde acuzatul e chiar acuzatorul” (Ibidem) şi, ca o ultimã dovadã a demnitãţii unui scriitor în faţa unor â€�ţdespãrţiri fãrã rãmas bun, / ne stau dinainte în drum…” (Renunţã, pag 103) se mulţumeşte cu dulcea povarã a cuvintelor ce au izvorât din inimã â€�ţfruntea mea pierdutã în carte / suportã asediul cuvintelor pitite / în sala de aşteptare a inimii oprite” (Ibidem). Pentru cã â€�ţÎntunericul minciunii, adevãrul nãpãdeşte, / îmburienind sintagma” (Înrudiri, pag. 42), nu-i va fi niciodatã tovarãş de drum acestui scriitor care refuzã permanent pervertirea ideilor, pãstrând la loc de cinste exprimarea gândurilor adevãrate, întâlnirea cu versurile Domnului IOAN TODERIŢĂ este o bucurie, pe care o împãrtãşesc cu drag şi altora. Lucia Pãtraşcu Brãila iulie 2013

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]