Autor:	Lucia Pătrașcu ( Lucia Pătrașcu ) - [ DIVERSE ]
Titlu:	DESPRE O CARTE

IOAN TEDERIŢĂ BUNÄ‚ SEARA, DOMNULE MALLARME! Volumul de versuri â€�ţBUNÄ‚ SEARA, DOMNULE MALLARME!”, care aparţine scriitorului IOAN TODERIŢĂ, este publicat la Editura â€�ţAxis Libri”, 2010, având o prefaţã a Domnului profesor Dumitru Anghel, scriitor, publicist, critic literar. Demersul recenziei asupra acestei cãrţi mi-a fost sugerat de poemele autorului, scrise în versuri care se vor şi reuşesc sã fie o tãlmãcire a ideilor ca sursã inepuizabilã a vieţii şi a creaţiei. Titlul volumului, dupã cum precizeazã Domnul Dumitru Anghel este â€�ţo reverenţã decentã şi respectuoasã” adusã culturii franceze şi are â€�ţvaloarea unui omagiu adus marelui poet francez”. Aşa cum ne-a obişnuit poetul Ioan Toderiţã, forma versurilor sale pare ermeticã, cu o adresabilitate precizatã cãtre un anumit segment de cititori. Şi este adevãrat! Scrierile sale se adreseazã acelor cititori dispuşi sã înţeleagã cã formaţia profesionalã a autorului (profesor de matematicã) îi suscitã tentaţia de a face educaţie de specialitate şi prin poezie. Felul inedit în care sunt aşezate versurile şi cuvintele în interiorul lor poate fi considerat un procedeu. Un procedeu care are ca rezultat un produs surprinzãtor de proaspãt, cuprinzãtor de noi înţelesuri: â€�ţSe, prin azur, sur cal, legat, copacul: / avânt al pãsãrii ce-n evantai / aripa-şi risipeşte domol, ca vârcolacul, / aşterne luna-n crucea mormântului ce stai.” (Crucea, pag.142). Efectul vizual şi auditiv creat prin rãsturnarea aşezãrii cuvintelor se pliazã unui efect poetic neobişnuit: “ Şi o sã-n noi cadã amnezic, / din aproape în aproape / fructul, fructul sinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe.”, împletind tripla relaţie mãr, şarpe, Eva. ( Mãrul, pag. 28). Uneori, cu o adevãratã voluptate, desparte cuvintele obişnuite prin cratimã, iscând sensuri noi “sus-trag poeţii clipa din morţi aleatorii” ( Fiinţe tranzitorii, pag143), (morţii sunt jos, poeţii trag clipa în sus pentru a se convinge cã nu a venit vremea plecãrii, încã). Sau, (o şoaptã care se leagã des) “se des-leagã şoapta-n cer…..ce-i demult ne-spus în noi” sau “ce rar cade în li-la”, de parcã ar lãsa cititorul sã aleagã între forma vizualã a culorii lila şi forma auditivã a sunetelor muzicale. (Se des-leagã, pag. 128). Acest procedeu folosit mai rar de alţi autori, încearcã sã trezeascã interesul cititorului. Pentru cã nu-l pot bãnui pe autor de o sete neostoitã de originalitate. Dar, ce ar însemna o strofã cu propoziţiile orânduite obişnuit, “murã-n gurã”? Nu! Domnul profesor îl obligã pe cititorul care a avut curiozitatea de a se aventura în citirea versurilor sale, sã gândeascã, sã caute logica ideii, a cuvintelor care o susţin, sã se reîntoarcã la începutul strofei, sã reaşeze şi sã înţeleagã. Abia atunci el, cititorul, care ar fi trecut, poate, superficial peste nişte cuvinte comune, va descoperi simboluri noi aşezate în toatã frumuseţea lor. Şi atunci versurile, asemeni unei picturi abstracte, îşi va dzvãlui încet-încet temele propuse şi tainiţele mesajului, pe care-l trimite autorul: ”Foc şi pâine, stricãciune / şi dospitã-ngândurare, / înţeleg ce mi se spune / într-o frunte, cu…uitare. (Foc şi pâine, pag 17). Fiecare poem, fiecare temã abordatã de poet este o problemã (un exerciţiu) de rezolvat; un labirint în care cititorul, odatã intrat, trebuie sã se strãduiascã pentru a gãsi ieşirea, înţelegerea. Este o ipostazã în care nu are cale de întors! Şi nici nu poate rãmâne evaziv! Pentru cã existã doar douã situaţii probabile: ori rezolvã şi iese la lumina desluşirii, ori rãmâne rãtãcit definitiv. Tertium non datur! Cineva va spune cã o astfel de aşezare a cuvintelor ar putea fi dovada unei derive individuale a autorului, care se aflã într-un anumit punct din circuitul vieţii. O îmbinare care, între “laguna, de foc, a înserãrii” şi “un cerc cu lunã plinã-n horã”, osmotic “aruncã pe surâsul pãstorului, nelinişti.” (Înnoptarea, pag. 106), lãsându-l amuţit cu “ tãcerea toatã, cea prinsã-n cerul gurii.” (Timp aleatoriu, pag 132). Dar iatã cã, scriind, poetul îşi exprimã dreptul legitim la aşteptare şi speranţã. Are aşteptãri “….sã dãltuiesc cuvântul / oval şi neted ondulat, ca vântul / ce bate-n firul ierbii ce a-nceput sã vadã!”(Eu nu voi şti, pag, 133). Are o speranţã, ca o prefigurare, simţind necesitatea pãstrãrii frumuseţii, a puritãţii, fãrã a strica armonia, cãci “Sã, desculţ, prin simbioza / frunzei ce-a întins pe drum, / calc, şi scriu, un viers postum, / despletind în des tern, roza.” ( Sã, pe dinte, cu de smalţ, pag 112). Apoi, mai are certitudinea cã“ vom fi nãdejdea harfei în cuvânt” (Vorba, pag. 34). De fapt, universul poetic al autorului pare fixat într-o stare egocentristã de ardere sufleteascã, care conduce la o formã proprie de comunicare, cu inserãri speciale prin care refuzã starea de provizorat. De aceea, se simte perpetuu legat de tot ceea ce a fost în trecut “ S-a, demult, prelins în şoaptã / de nisip, un ceas cu semne,” (Îţi calci umbra, din uitare, pag.117), dar şi de tot ceea ce va fi “Sã-nfrunţi, de cântec necuprins, / lumina şi sã ţii în pumn / ţãrâna verbului postum, / cât sã priveşti, la tine-n vis.” (Dorul, cel mult, pag. 115). Întotdeauna acest univers se alcãtuieşte din douã dimensiuni, una spaţialã şi una temporalã, cãrora le alãturã o a treia, acţiunea omului, atitudinea lui, trãirile sale, într-un cuvânt, evenimentul prezent acolo şi atunci, împlinind o adevãratã treime “trei boabe de fasole într-un…” (Cristianicã, pag.10), care va ajuta cititorul la receptarea artisticã adecvatã intenţiei autorului, înlãnţuind imaginarul, realul şi percepţia sa individualã. Astfel, poetul reuşeşte sã treacã viaţa omului prin toate etapele de timp şi de stare, explicând drumul pe care-l parcurge în trãirile sale, într-o simultaneitate de ieri, azi şi mâine. Copilãria, când începe drumul cunoaşterii “întâiul plâns…..semnul cugetãrii” (Întâiul plâns, pag. 38). Maturitatea, când poetul doreşte sã creeze şi sã dãruiascã “O, din pleoapa care plâng, / mã ascund într-un cuvânt, / şi din “sunt”, cât va“sã am” / omului, sã-i vând un gram…” (Fug, pag, 103). Senectutea, când simte prea plinul oferit “de cine-a pus argint prea viu / în sân, în pâine, şi-n cât ştiu.” (Nunta Galileii, pag.108) şi atunci are un singur sprijin, rãmânând “De vorbã rezemat, ca-ntr-un toiag prea lung, / când noaptea îşi sfinţeşte luceferii în sihlã” (Privire sfãrâmatã, pag. 41). Cãci pe tot acest parcurs “ceasornicul presarã mohor în cerc şi roatã” (ibidem), acelaşi ceas în care “e frig şi toamnã” (Toamnã, pag. 55), deoarece vine o vreme când “ceasul, stat în om, socoate.” (Ceasul, pag. 45). Scriitorul Ioan Toderiţã este, la fel ca fiecare dintre noi, un om care are cãutãri. Ceea ce îl diferenţiazã de ceilalţi este faptul cã le conştientizeazã, vrea sã le afle şi sã le aducã ofrandã celor mai puţin veghetori. Este un cãlãtor în timp...În trecut, ”Mamã, tatã, fiu carnal, / şi cuvânt pariental: / trec prin umbra mea şi-a ta.” (Se des-leagã, pag.128), pentru cã “În timp mã-ntorc, de la-nceput, / sã-nvãţ tãceri de smalţ şi lut / şi semnul crucii împrejur” (La umbra vorbei ce-am rostit, pag.44). În prezent, “Ca un sfânt temut în oase, / azi vreau clipa de mireasã, /…/ în cât sunt şi-mi este datul.” (Diavolul, pag. 76). În viitor, “Prin care slovã scrisã în scoarţã de alun / voi şti cã-n timp mi-e datã, nevrednic şi postum, / a ta, sã-mi fie reazem, aceastã-mbrãţişare”(Înnoptare, pag. 129). Tânjirea spre verticalã, impulsul spre transcendere, deschide perspectiva realizãrii creative, care poate pãrea planã, dar aşezarea sa în dimensiunea spaţialã şi temperalã conduce la o interesantã ipostazare de sine. Cãci poetul este un adevãrat rãtãcitor! Un rãtãcitor pe apele “ golgotelor”, cãtre care “…mã-ndeamnã / un dor de om sã plâng tãcerea din icoanã / Şi,…../ mã spãl pe mâini în râul cu apã şi cenuşã.” (Plouã, pag.20), ca un drumeţ în spaţiu “Cum lin rãsunã cornu-n spaţiul / de vacuum plin şi de postum” (Lin, pag.100). Un zburãtor prin visuri “Voi şti chiar prea devreme, ce veşnicã-i visarea / când fruntea-nvolburatã mã-ndeamnã la cuvânt,…” (Ce veşnicã-i visarea, pag.113). Simte cã are dreptul sã viseze pentru cã “nu-mi cred visarea interzisã…” (Iubesc sub unduirea ferestrei ce aclamã, pag.23). Crede în senzaţiile pe care le genereazã poezia “ Ce înţelept e timpul ce m-a-ngropat în crez!” (idem). Un cãutãtor printre speranţe şi înţelesuri “Atinsã de-nãlţarea priviri-învãpãiate / pe frunţi îngândurate…/…../ lumina mã strãbate…”(Lumina, pag. 72), având convingerea cã are o menire specialã “Fãrã tine, crez semantic / nopţile strãbat lunatic” (Clepsidre feline, pag. 22), care îl va conduce “…în nemurirea / ce precede timp de lut” (Ea, pag. 58). Poetul situeazã gândul şi scrisul pe spaţii diferite. Gândul este un “trist amurg, popas în sine / ….şes în aşteptare”. Scrisul devine “ marea moartã”. tãiatã cu “toiagul “ pentru a face diferenţa între “abisul cel plin de lumi“ situat în intenţia de a scrie şi “exodul cel sfânt”, pe care îl vesteau “privighetorii”, semnificând realizarea acestei intenţei. (La întretãierea drumurilor verzi, pag141). Pentru cã autorul ştie cã aceasta este menirea unui scriitor “Eu, un soi de strigãt aşezat pe bici, / învãţam cuvântul sã se despleteascã / ‘n cerul gurii-nchise pe dinţi…/ “, ale cãrui idei sunt exprimate în cuvinte ce pot atinge Cerul: “pe creste pãsãri-paradis, / drepte, în versete, scrise…”(Amurg, pag. 39). În versurile sale autorul este un poet volubil, care se consumã însã în severitãţi de exprimare atent dozate, cãrora nu le putem ignora adâncimea înţelesurilor cãtre care ne conduc figurile de stil bogate: înnoptarea este un “câine slobod” (Înnoptarea, pag.106); “ zarea înfige-n pântec depãrtãrii / pumnale, plopi eretici…” (Augurul, pag. 107). Nota comunã a receptãrii este surpriza pe care o aduce lectura acestor versuri. Cele douã elemente cerul (sus) şi omul (jos) precizeazã aspiraţia poetului cãtre creaţie, pentru realizare, cãci, împreunã, pot forma o sferã a cunoaşterii în interiorul cãreia sub un cer care “ în lumini concave cerul stã defunct “, el, omul, “ în priviri convexe omul se deşteaptã”(Râul cu protoplasmã, pag.92). Luminându-se, înţelege cã în închipuirea sa “cald desfrâu” (idem), el, omul, ridicã o mânã spre cer şi se învârteşte, realizând un “cer rotit cu grijã-n jurul mâinii drepte” (ibidem) din care rezultã un con în care va înscrie o “piramidã care nesfârşeşte-n trepte / lanţul trofic unde timpul a-nceput” (ibidem). Aceastã revelaţie îl ajutã pe poet “sã-mi astâmpãr pasul raţiunii pure” (ibidem), pentru a înlãtura “ risipa înlãcrimãrilor ce mint.” (Ploaie selenarã, pag. 73). Despre versurile Domnului Ioan Toderiţã ar mai fi multe de spus! Mai ales despre poezia de dragoste, care, negreşit, cere o analizã specialã, pentru cã întâlnim în poeziile sale şi dragostea nãvalnicã din tinereţe, dar şi dragostea adâncã a anilor de dupã; ambele sunt la fel de proaspete şi la fel de bine învelite în simboluri grãitoare. De aceea, l-aş aduce pe Domnul Ioan Toderiţã în frãţia simbolisticã a poetului Ion Minulescu. Pentru cã el însuşi se aşeazã pe sine în rândul celor care au o singurã profesiune de credinţã: â€�ţ eu sunt om, se ştie, rob ce stã-n cuvânt, / şi adevãr în ţara dogmei ce instigã.” (Drum în…neiubit, pag. 25), din care realizeazã o comunicare esenţialã prin maturitatea prelucrãrii artistice. Lucia Pãtraşcu, Brãila, 7 ianuarie 2014.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	De unde atata sensibilitate? Este barbatul tau pe langa tine si trebuie sa joci teatru? Sau este paranoia in forma pura?

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]