Autor:	Lucia Pătrașcu ( Lucia Pătrașcu ) - [ CRONICA ]
Titlu:	DESPRE O CARTE 12

CÂND ERAU SÄ‚LBATICI CAII Constantin KAPITZA Volumul Când erau sãlbatici caii de Constantin Kapitza, Editura Betta, Bucureşti, 2013, cuprinde, în cele 110 pagini ale sale, 86 poeme şi referinţe critice, însoţite de note despre activitatea literarã a autorului. Astfel, pe lângã apariţiile sale în diferite publicaţii şi antologii, alãturi de activitatea sa în cadrul unor cenacluri literare, edificatoare rãmâne opera sa, care cuprinde 14 volume de poezie, între anii 2005-2013 (cum reiese din paginile cãrţii) şi, mai ales, premiile obţinute. Aşa cum aratã Ion C. Ştefan, â€�ţA filozofa convingãtor în versuri nu este la îndemâna oricui, dar lui Constantin Kapitza îi reuşeşte”. Este vorba despre eterna dilemã hamletianã a fi sau a nu fi, poetul fiind convins cã viaţa trebuie trãitã frumos, aici şi acum, pe parcursul acestei vieţi, în care â€�ţÎnceputul şi Sfârşitul stau la pândã” (Omul osândit, pag. 22), deoarece â€�ţanotimpurile fug odatã cu destinul….pânã la ultima suflare” (Pregãtirea primãverii, pag. 20). Fãrã a putea învinge â€�ţştacheta fixatã rece” ((Spãlarea nouã a creierului, pag. 17), peste care individul, â€�ţacel sãritor la înãlţime” (id.) încearcã sã treacã, fãrã a lua în considerare faptul cã â€�ţtimpul, cu surâsul veşnic, este gata pentru orice mormânt” (ibid), Constantin Kapitza aduce în versurile sale o realitate inefabilã: trecerea timpului, în care â€�ţpaşii….au trecut” (Oare nimicul?, pag. 16). Au trecut paşii omului, cel â€�ţcu multe cununi”(Mereu, omul, pag. 11), care umblã pe cãrarea sa proprie pe â€�ţpodul ce-l desparte de alt om” (id.), preocupat de aceleaşi incertitudini despre ceea ce va fi viaţa sa â€�ţun demon sau vreun rãsãrit” (ibid.), ca într-o â€�ţaltã enigmã a primului om nãscut pe pãmânt” (ibid.). Cãci autorul însuşi, â€�ţodatã feciorelnic” (Şi eu pot spune, pag. 18), recunoaşte cã â€�ţştiam de la început de întoarcerea în pãmânt” (id.), din moment ce pentru atâţia alţii â€�ţsoarta, o bãtrânã-n furtunã…s-a oprit cu vieţi ca sã le înşire” (Gândurile luminii, pag. 19). Au trecut paşii vieţii, pe care poetul o asemuieşte cu tot ceea ce îl înconjoarã. Viaţa ca un râu ce curge şi în care omul trebuie sã înoate â€�ţneştiind unde se va aşeza dupã Marea Derivã” (Câteva minute, pag. 7) pânã la â€�ţsfârşitul râului” (Înot, pag. 8), când â€�ţies, mã scutur de apã, m-aşez în iarbã şi adorm” (id.) dupã ce şi-a trãit fiecare â€�ţcerc de vârstã insolit” (Cercul dezgolit, pag. 44), dupã ce ar vrea sã afle dacã â€�ţmai e timp sã te întrebi, / gol ai fost şi fãrã trebi / într-o lume-n nemurire.” (Gol, pag. 53), dar â€�ţcrezând în viaţã, ca o mântuire” (Ascultare de inimã, pag. 32), simţindu-se pe un câmp de bãtãlie â€�ţcâmpul de viaţã” (Privirea, pag. 33), peste care privirea â€�ţmãcinatã în franjuri de luminã şi întuneric” (id.) rãmâne nemişcatã pentru cã â€�ţnu va mai şti niciodatã sã plângã” (ibid.). Viaţa, ca o piesã de teatru, în care â€�ţrespirãm ultimul act pe pãmânt” (Ultimul dialog, pag. 73), piesã jucatã într-un â€�ţteatru multiplicat” (Trecut în oglindã, pag. 75), viaţã proaspãtã o â€�ţfloare de cireşâ€, ce pe â€�ţpãmântul nostru / ne-aşteaptã / sã-l rodim” (Floare de cireş, pag. 37). Acesta este spaţiul existenţial â€�ţCe-a mãsurat un suflet de la Lunã la Pãmânt / şi-mi spune unde-am fost şi cât mai sunt” (Spaţiul închis, pag. 40), în care autorul recunoaşte: â€�ţmã frunzãresc singur, / mã numãr, / câte ipostaze ale vieţii / pãstrate într-un cufãr”(Mã frunzãresc, pag. 38), la fel cum şi â€�ţcuvintele s-au frunzãrit….pe culoarele dimineţilor de cireşâ€ (Elegie bãtrânã de cireş, pag. 23). Viaţa o maşinãrie, în care oamenii, odatã prinşi, se vor învârti ca o â€�ţmoarã de vânt, de apã, de timp” (Plasa poeţilor, pag. 84), purtând cu ei â€�ţplasa cu ochiuri de aer, de sticlã, de viaţã” (id.), deoarece fiecare, în felul sãu, se simte â€�ţlocuit de liilieci, de fricã ascunsã” (Vox, pag. 85). Omul nu înceteazã a-şi satisface nevoia de a şti, de a afla â€�ţochii stau la pândã / într-o fiinţã mai plãpândã” (Autoportret, pag. 12), chiar şi atunci când â€�ţcu mişcãri tot mai încete / ….merg pe strãzi” (id.), cu persistenţa aceleaşi obsedante întrebãri: â€�ţViaţã ca o sângerare / mai sunt eu acelaşi oare?” (ibid.). În plin proces de creaţie prin cãlãtoria sa imaginativã în timp, unde â€�ţziua era neagrã” (Zile şi nopţi în poşetã, pag. 48), plinã de stele ce aşteptau â€�ţsã ne arate trecutul, viitorul, / dar niciodatã prezentul” ( id.) şi nopţile erau albe pentru cã â€�ţiluminatul se fãcea de îngeri” (ibid.), îngerii inspiratori ai realizãrii poetice, autorul trãieşte aşteptând â€�ţroiurile, cu mierea purtatã / şi cuvintele lor spre casã / sã-mi gãseascã inima înãuntru” (Miere de Nil, pag. 52), fapt care-l scoate din starea de rãtãcitor â€�ţvenit dintr-un cerc albastru” (Obosealã, pag. 81), pentru a deveni cel care â€�ţ…voi scrie cu paşii / Urma nedreaptã a vieţii, sã n-o calce urmaşii” (Insurecţie de viaţã, pag. 59). Situându-se prin â€�ţ….anii ca un curcubeu / Printre culorile lui am rãmas numai eu” (Mai întâi, pag. 56) se considerã a fi favorizat, pãstrându-se cel care â€�ţcredeam în porţile veşnic deschise, / în zãrile mereu întinerite de bucurie, / de simţire, de cunoaştere…” (Mecanisme, pag. 82). Cunoaştere prin care poetul considerã coborârea ca o venire şi â€�ţinversul venirii, poate înãlţare!” (Înstrãinare, pag. 86). Reprezentarea cunoaşterii sepfirotice este pentru Constantin Kapitza, ca pentru fiecare dintre noi, un germene de conştiinţã în continuã dezvoltare, în cãutarea necuprinsului de dincolo : ”…cabalistule, / ……. / Mã poţi purta din sefirot în sefirot?.../ Sã-mi mai vãd încã-o datã mama pierdutã….” (Speranţã cabalisticã, pag. 61). Dupã trecerea sa prin ani â€�ţpeste şarpele ce s-a uscat / De muşcãturi de viaţã şi multe rãniri.” (Timpul, şamanul, pag. 65), însoţit de simţãmintele inerente â€�ţTrãim în pieptul nostru, / cu peşterile noastre nevãzute” (Peşterã, pag. 64), numai gândul reîntors la amintirea mamei este firul de luminã care-i cãlãuzeşte paşii â€�ţ…dor de mamã, / prezenţa ei / pluteşte ca o virtute eternã a omului, / dãruind prin orice mişcare, / luminã într-un veşmânt” (Dor, pag. 10). Lirismul versurilor sunt potenţate de trãirile emoţionale fireşti, întâlnite pe parcursul vieţii, de la anii tinereţii, â€�ţcând erau sãlbatici caii” (Când erau sãlbatici caii, pag. 13), trecând prin postura unui â€�ţtatã tânãr încordat” (Mã frunzãresc, pag. 38), care nu ştia â€�ţcã în spatele ochilor / se ascunde oricând moartea” (În spatele ochilor, moartea!, pag.30), dar care simţea cã â€�ţîn faţa ochilor fuge viaţa” (În faţa ochilor, viaţa!, pag. 31), ca într-o antitezã, cu tot ceea ce a însemnat aceasta: â€�ţalergatã de chinuri /…/, chinuitã de vârstã, strãlucitoare, torenţialã…” (id.), dupã trecerea unui â€�ţnumãrãtor de ani trecuţi, mistuitor de flãcãri al anilor pierduţi” (Ce mã trezeşte, pag. 89). pânã când â€�ţtoate florile îşi aşazã tihna / pe morminte de oameni ce şi-au gãsit odihna” (Ochi, pag. 87) şi, printre ei, poetul, rãtãcitor perpetuu, â€�ţvoi plonja în râpa mea rezervatã / ………./ cu verdeaţã şi umbrã” (Rãtãcirea, singurã, pag 58). Am încercat sã punctez doar câteva din impresiile speciale cu care versurile lui Constantin Kapitza, citite în volumul Când erau sãlbatici caii, mi-au bucurat sufletul. Pentru cã am întâlnit o anumitã individualitate, cu o deosebitã forţã emotivã, care se impune estetic prin proiectarea sa în sfera realului, în strânsã legãturã cu stãrile sale sufleteşti. Fãrã a se tãinui în exprimãri ermetice, gândirea poetului are adâncimi artistice deosebite, obligând cititorul la o lecturare atentã a scrierilor sale, pentru a gusta plãcerea cu care autorul, (despre care Boris Marian spune cã â€�ţare o personalitate proprie, fãrã influenţe vizibile”), ne convinge cã, pentru persoana sa, poezia este un mod de a exista. Luxia Pãtraşcu, Brãila 20 iunie 2014

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]