Sunã ceasu...
Aceaşi orã fatiticã... Şase!
Aş da cu el de pereţi dar n-am alibi. În fiecare dimineaţã, de luni pânã vineri, propria-mi imaginaţie devine din ce în ce mai bolnavã, nu vreau s-o recunosc, o reneg, când mã vãd sfãrâmând rotiţele la ceas în dinţi.
Apa la ghiuvetã e rece şi udã, iar robinetul scoate un zgomot de parcã aş fi în operaţie pe creer, iar doctorul sadic îmi aleargã neuroni cu bisturiul.
Urãsc oglinda, când cel ce mã priveşte din ea este cu treizeci de ani mai învârstã ca mine. Cu cearcãne, ochii tulburi ca dupã o crâncenã beţie, e vineri, se cunoaşte, a nu ştiu câta vineri. Ies din baie. În bucãtãrie, la fel de robotic, fac cafeaua, mã aşez pe canapea la masa, uit sã-o îndulcesc, ca de fiecare datã, renunţ sã mã mai ridic pentru zahãr, şi o beau aşa.
Amar gust mai are. Cine a zis cã-i un drog? Se inşealã! Nu omul este dependent de cafea, ba viceversa. Daca omul n-ar bea cafea, arborele de cafea ar fi pe cale de dispariţie, asta e convingerea mea.
Mã ridic şi plec pe acelaşi drum… incã unul!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
M-am intors la locul crimei, recitesc, victima e tot acolo. Cand ajung la neuroni cu bisturiu imi sare acul ca la pickup!
Si totusi sintagma in sine imi suna ca un titlu genial: NEURONI CU BISTURIU
CeasuL e un robotel. Ne diferentiaza de el un strop de inspiratie, neuroniI proprii si alte cateva maruntisuri. El face acelasi drum din obligatie iar omul din inertie.
