Încã de ieri a început sã ningã cu fulgi mari şi deşi. Ionel a ieşit afarã şi, fiindcã nu avea cu cine sã se joace, s-a apucat sã facã un om de zãpadã. I s-a pãrut tare amuzant faptul cã, treptat, bulgãrele mic se transforma în bulgãrele mare. A reuşit sã facã trei bulgãri mari cu care voia sã ridice un om de zãpadã. N-a reuşit însã de prima dãtã, cãci bulgãrii, abia aşezaţi unul peste altul, s-au prãbuşit şi s-au sfãrâmat.. Atunci Ionel s-a gîndit cã cel mai mare bulgãre trebuia sã fie cel ce va sta jos, cel mijlociu deasupra, iar cel mic, peste cel mijlociu. Aşa nu se vor mai dãrâma. Aşa a fãcut.
Ionel, dupã ce a ridicat omul de zãpadã, s-a gândit cã mai trebuie sã-i punã un nas şi o gurã şi, evident, mâini. Ochi i-a fãcut din douã pietricele negre, iar nasul dintr-o piatrã mai mare şi albã. A gãsit apoi douã crenguţe din care i-a fãcut omului de zãpadã mâini. Acum era gata.
Ionel s-a gândit apoi cã omului de zãpadã i se va face frig peste noapte. De aceea, el s-a dus în casã şi a adus un fular şi o cãciulã. Atunci când l-a înfofolit pe omul de zãpadã cu fular şi cãciulã, lui Ionel i s-a pãrut cã se mişcã. Noaptea coborâse pe nesimţite şi, sus pe cer, Ionel vãzu cum cade o stea. Era cazul sã-şi punã o dorinţã. Ce putea sã-şi doreascã? Îşi dorea ca omul de zãpadã sã prindã viaţã. Apoi, când şi-a coborât privirea, nu-i venea sã-şi creadã ochilor. Omul de zãpadã ţopãia şi se tãvãlea prin zãpadã. Era un om de zãpadã fericit. Şi Ionel era, cãci acum avea şi el cu cine sã se joace. Alerga dupã omul de zãpadã, iar, când l-a prins, i-a spus sã nu mai fugã aşa cã poate sã se loveasã de ceva şi se va sparge.
-Şi dacã mã sparg, ce e ? a întrebat omul de zãpadã.
-Dacã te spargi, nu vei mai putea sã te joci, îl lãmuri Ionel.
Omul de zãpadã a înţeles şi î-a promis bãiatului cã nu va mai alerga niciodatã. Din ziua aceea, bãiatul şi omul de zãpadã se jucau mereu. Ionel era fericit. Acum avea şi el cu cine sã se joace. Totul a fost bine pânã într-o zi de început de primãvarã când, presimţind ceva, omul de zãpadã şopti cãtre bãiat:
-Acum mi-a venit sfârşitul.
-Nu, nu se poate, a protestat bãiatul.
-Ba da, deja am început sã mã topesc. Uitã-te, vezi?
Ionel se uita cu lacrimi în ochi şi vedea gura strâmbã a omului de zãpadã şi ochiul drept care cãzuse deja. În plus, amicul sãu îngheţat nu mai avea decât o mânã.
Mai târziu, când omul de zãpadã se topi în întregime, nici în jur nu mai era pic de zãpadã. Bãiatul avea în continuare lacrimi în ochi. Trist, plecã în casã şi promise cã, iarna urmãtoare, va face un om de zãpadã atât de mare încât nu se va mai topi toatã primãvara, vara şi toamna urmãtoare.
