prea târziu să culeg oase de pe stradă
să le îmbălsămez în formol să le înec
scursuri de timp, zdrenţe de viaţă
pe balustradă undeva sunt aruncate
atârn un sărut pe o cruce putredă de
blasfemii
o cruce a unui zeu mutat de vise
a unui zeu mutilat de alt paradis
şi ca sa vezi, mă oftic mai tare
văzând că pe pajiştea înecată în paie
abia mai mişcă o frunza
îmbrac insă lumea-ntr-o husă
de-a mea
şi las restul să plece, să piară de ciudă
cu tot ce-i al meu şi al tău
suflăm un destin de dragul aceleiaşi rădăcini
şi-mi vine să mor de acest colos
de uscăciune fadă moartă mlăştinoasă
şi zbier monoton şi surd cu un pod de tăcere
asupra lumii care de-a naibii nu piere
