Mă ghemuiesc în fiecare colţ de clipă,
smerită,
Picurată sacadat, în vidul de pe caldarâmul
vieţii,
Într-o ţară care devine tot mai singură şi
risipită,
Şi conştiinţa în nesigurul-obscur subsol al
probităţii.
Mitocănia, în palat este clamată inegalabilă
regină,
Maneaua aurită, triumfal deschide balul în
regat,
Bulă peste tot şi toate, în cap de pod ne-
ndrumă
Surâzător, că, în sfârşit, a devenit "
romanul împărat".
Disperarea mai are-n ea un sâmbur al
speranţei,
Disipată ca un abur împrăştiat de vânt, prin
cer…
Doamne, dezleagă şi îndreaptă cu harul
providenţei
Nodul Gordian, eşarfa neagră de pe ochi de
înger!
13 Iulie 2006
|
