J, 17 august 2006.
Mai deunazi, cautand nu-stiu-ce prin arhiva
"Agonia", mi-a atras atentia un titlu:
"Indolia". Am remarcar chiar si o steluta
acolo si mi-am zis: hai sa vad despre ce e
vorba.
Prima lectura, mi-a produs o confuzie
totala. Am vrut sa închid pagina si sa-mi
vad de treaba, dar... uite ca n-am putut. Ba
chiar am citit a doua, a treia, a patra
oara... Am scris chiar si un comentariu. Dar
"Indolia" nu ma lasa în pace, asa încat, m-
am întors sa fac "sapaturi".
Am ales la întamplare, "Cubalibre". Desi
nuantele, constructia, sunetele sunt
diferite, spectacolul oferit a produs
acelasi efect pe care l-am descris în
comentariul meu la Indolia:
am avut o senzatie particulara, foarte
stranie. Mai tarziu, ascultam nu mai stiu
unde, o melodie sud-americana. Ceea ce ma
izbea, erau sincopele. Mi-a trecut pe undeva
prinauntru o imagine: Africa, straniu leagan
al unei civilizatii pe care suntem
incapabili înca sa o întelegem, cu oamenii
ei, adunati în jurul unui foc. Muzica este
rezultatul îmbinarii stranii a sunetelor
instrumentelor de percutie. Nu exista sunet
de fond, e ca un film a carui coloana sonora
a fost cumva filtrata, pentru a se auzi
numai tobele, de tot felul, cu toate
tonurile. Imaginea s-a frant si brusc am
vazut scris înauntrul meu, "Greata - Jean P.
Sartre".
Apoi, am gasit "Indolia". M-a agasat
incoerenta. Apoi, au început sa apara
imaginile. N-am înteles ce se petrece. Am
renuntat si am trecut la comentarii. Am
citit primele doua, apoi iar "Indolia". De
data asta, am refuzat sa mai "citesc". Am un
fel straniu de a citi: totul se transforma
într-un film. Asa ca, "am filmat". O data,
de doua ori... Paradoxal, "filmul" era
coerent. si atunci, mi-am amintit de
"Greata" si de muzica africana. Sincope. [..
.] >
Acum vreo cativa ani în urma, scriam undeva
prin jurnalul meu o reflectie amara.
Descoperisem ca în ciuda spiritului meu
anti-rutinier, undeva, într-o cuta ascunsa a
fiintei mele, eram tributar sindromului "15-
30", sindromul omului care a încetat sa mai
existe, care se misca în virtutea inertiei,
se duce undeva, si singurele lui vise au
ramas cele doua zile pe luna în care
semneaza statul de plata. Un sindrom foarte
bine descris în "Timpuri noi" de catre
marele Chaplin. Descoperirea m-a revoltat
foarte, pentru ca în marea majoritate a
situatiilor de viata, am dovedit contrariul.
Dar "marul putred" exista totusi undeva,
bine ascuns, nicidecum la vedere.
Citindu-l acum pe Emilian, ceva înauntrul
meu, s-a zgaltait, s-a miscat altfel. La
început, n-am prea priceput ce. Nu gaseam
nici o legatura cu mine, nimic comun si mi
se parea ca am încurcat adresele. Dar nu. Pe
masura ce comentariul meu se nastea, am
început sa-mi amintesc de descoperirea
facuta în mine, cu ceva vreme mai în urma...
Nu cumva...? Am mai simtit o zvacnire, doua
înauntru si atunci am stiut: E 15/30! S.-a
dizlocat si iese la suprafata, ca orice corp
strain care, odata dizlocat, cauta sa-si
gaseasca un alt areal; alt loc potrivit.
Poate o alta gazda? Am observat ca sindromul
e foarte contagios. În Parlament spre
exemplu, face ravagii. Chiar reflectam: cu
rezerva existenta de sincope a lui Emil,
cred ca as putea sa ma vindec daca voi
continua tratamentul. Numai ca eu, chiar am
vrut sa gasesc un remediu. Chiar am admis --
- ce-i drept, cam anevoie --- ca e ceva în
neregula cu mine. Ce se va întampla însa cu
cei care înca n-au descoperit ca sunt
bolnavi? Cei care, dimpotriva, sunt convinsi
ca ei reprezinta normalul? Aaalo! Aalo?!!
Aalo, tovarasi???!!!
|
