Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
// Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Oamenii trec, dar operele lor raman.» - [Augustin Louis Cauchy]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
SITE-URI PRIETENE
»  Editura Boem@
»  Librăria online Boem@
»  Revista literară Boem@
»  A.S.P.R.A.
  Vizitatori:  28551202  
  Useri online:   35  
Revista literara BOEM@
Anunţ: Antologie literară colectivă  
Autor: Ionut Buda ( Ionut Buda ) - [ PROZA ]
Titlu: Demiurgul inchipuit ( fragmente)
E noapte in apartamentul meu
de fost adolescent chinuit de tresaririle
amorului in ratiunea lui aproape
inexistenta ,moartea s-a lasat din nou peste
pamantul damnat. Calmul imperturbabil al
camerei zace pe creierul meu uitat, de mult,
sa iasa la lumina realitatii practice,
actuale si necesare. Zambesc gandind ca sunt
un demiurg coplesit de laurii succesului
dobandit fara un efort intens. Mizez totul
pe o singura carte: cea a inspiratiei si a
lecturilor mele de fost adolescent pierdut
in negura nepasarii. Creionul verde de pe
birou, ros la un capat, se uita spre mine
intrebator. La stanga manualul de istorie…
Sunt pierdut in lumea irealitatii guvernate
de utopice valori, dar nu-mi pasa, razbatem
noi cumva , spre lumina… Existenta mea a
inceput brusc printr-un tipat pe care si
acum il aud. Simteam viata, simteam durerea
ce o imparte dar nadajduiam ca eu , cel
iesit din neant, voi razbate si voi atinge
culmea implinirii. Neuronii imi erau
incolaciti, stiam ca ultimele mele legaturi
cu nepatrunsul se vor pierde in urmatoarele
secunde si-mi spuneam adio. Respiram avid in
aerul abjectiei umane iar ultimele licariri
ale celui ce n-aveam sa mai fiu se luptau
intr-o incrancenare crunta cu setea de
repaos. Construiesti o casa , esti un
arhitect, dar o lume, un univers? E oare
teribila soarta celui nepatruns ce inca n-a
murit? Vad lumea cum se dezvolta , vad
ideile ce curg si dispar si apoi reapar
totul conducand in cele din urma spre o
laicizare totala. Rezultatul sa fie oare
inerent? Imi pun niste intrebari care poate
nu intereseaza pe nimeni. Mi-e foame de
cunoastere. Mi-e groaza de abjectia ce voi o
emanati, de valorile voastre putrede ce gem
sa fie curatate de mine. E clar? Voi ,
efemerilor, nu sunteti altceva decat pasi pe
calea regresului ce se adanceste tot mai
mult prin urmele voastre derivate. Problema
voastra e, in esenta, ca intelegeti totul pe
dos. Regres e progresul vostru. Mi-e groaza
cand ii vad ascultand manele, alcoolizati,
crezand ca lumea e a lor. Mi-e groaza de
faptul ca valoarea nu e recunoscuta , e
lasata sa piara usor in groapa de
indiferenta a umanitatii.
Groaznica lupta inceputa se
incheie napraznic. Simtii o lovitura ca de
ciocan in micul meu cap de om. Asta sa fie?
Ma intrebai eu nedumerit. Eram intradevar
nedumerit deoarece eram inca constient de
existenta mea. Vazui medicul , si-apoi pe
mama mea si pe tatal meu. Situatia era
foarte confuza. Mai bine sa mor si apoi sa
ma nasc din nou decat sa fiu constient de
ceea ce acolo este. Mai bine sa contractez
un virus ce-n doua zile poate sa ma redea
neantului… Decat sa simt apasarea cronosului
peste neputinta mea, decat sa stau in
urmatorii ani prabusit in convingerea ca
sunt un damnat, ca nepatrunsul mi-a refuzat
nasterea , ca voi fi nevoit sa simt abjectia
ce contrasta cu fiinta mea… Dar toate
rugile mele au ramas fara nici un raspuns.
Mi-am dat seama ca totul este o certitudine
acum. Refuzul mortii e clar, o data ce n-am
cunoscut nasterea , sfarsitul vietii imi
este indepartat . Respir aerul oamenilor ,
si eu sunt om. Sunt un nou locuitor al
spatiului terestru. Voi fi individualizat
prin nume , atat inseamna individualitatea
pe acest pamant, si apoi ma voi indrepta
ciclic spre viata .
Viata ce greu concept de definit;
compus din mii de situatii, fara o logica
anume, dar care totusi isi gaseste alte mii
de interpretari. Voi, cand va confruntati cu
esecul invocati fatalitatea pentru
justificarea incapacitati voastre; cand din
contra obtineti succesul meritul va apartine
in totalitate , providenta este uitata. Si
totusi viata se scurge mai mult in
defavoarea voastra , a celor care ascultati
manele si va uitati la telenovele.
Intelegeam ca trebuie sa ma obisnuiesc cu
situatia si in fond, ce aveam de pierdut?
Plictisala repaosului? Puteam sa vad lumea
si , brusc o idee s-a nascut: Je veux
changer le monde , je veux lui donner une
autre face, des autres valoires (les
valoires qui sont importantes) et je veux
etre Dieu, un autre dieu… Peste ani , cand
mi-am adus aminte de cine sunt , am intalnit
u rand de Nietzsche : in esnta a existat un
singur crestin si acela a murit pe cruce.
Abia iesit din neant vroiam sa fiu un alt
dumnezeu, convertit in profan, dar neabatut
si sacru. Eram crud, n-aveam de unde sa stiu
ca chiar si un graunte sacru poate fi
profanat. Si "m-am nascut", acceptandu-mi
soarta.
Marturisesc ca soarta
mi-a fost destul de zambitoare. Pornesc si
voi s-o stiti, fara cunoasterea adevaratei
mele origini. Faptul s-a petrecut brusc. Am
preferat sa refulez totul vrand sa am o
viata de om… Si apoi sa ma trezesc din
letargie si sa schimb umanitatea in punctele
ei esentiale. Un baiat brunet , cu ochi
negri a carui principala ocupatie era jocul
cu ursuletii Martinel, Slabu si Grasu. Cand
am citit la 14 ani Viata ca o prada imi
puneam si eu intrebarea: cand a inceput
aventura constiintei mele? Faceam eforturi
mari, ma gandeam daca nu e ceva similar cu
acea paine insfacata de micul Preda , dar
degeaba. Cele mai vechi amintiri ale mele se
plaseaza in timpul gradinitei, dar acestea
nu-si pot avea locul in textul de fata fiind
de-a dreptul banale. Eram cuminte. Parintii
nu aveau nici o grija cu mine, nu vroiam
altceva decat ursuletii mei de plus si
masinutele. Nu descoperisem inca jocurile de
calculator, fapt totusi pozitiv prin faptul
ca aceasta carenta m-a facut sa-mi indrept
atentia mea spre lectura. Cititul a venit
abiadupa intrarea la scoala. Rapid, fapt cei-
a speriat pe parinti si invatatoare. Totul a
fost frumos si lipsit de probleme majore.
Incredintarea ca eu sunt fat-frumos si ca
lumea e a mea ma determina sa cred intr-o
fericire absoluta ce rupe granitele
verosimilului act de joaca. Jocul era
singura mea ocupatie, eram un copil dar nu
la fel ca ceilalti. Imi dau seama acum de
faptul ca si copilaria mi-a fost guvernata
de solitudine; parintii aveau grija de mine
nelasandu-ma sa ies din curte decat insotit.
In timp ce ceilalti copii petreceau mai mult
timp impreuna, eu eram cu bunica si cu
jucariile mele, in plus pozitia case mele,
desi asezata in centrul satului, nu avea ca
si corespondenta alte case cu copii ca si
mine. Sfarsitul copilariei a fost marcat (si
tin bine minte acel episod) de ingroparea
ursuletului martinel. Am sapat o groapa mica
si apoi l-am pus in ea si am acoperit acea
etapa cu tarana. Simbolic, nu? Da eu nu
stiam ca ceea ce fac e de fapt sfarsitul
copilariei… Abia acum inteleg ce inteligenta
instinctiva ma domina in acele vremuri. La
gradinita- am fost dar nu prea imi aduc
aminte multe episoade; pozele, amintirile
expuse de acestea le privesc de multe ori cu
nostalgie. Dar ce e timpul? Un balaur ce
inghite totul indiferent de valoarea acelui
tot. Prieteni am inceput sa-mi fac dar firea
mea, de pe atunci meditativa si retrasa , ii
refuza… acei prieteni erau in principal doi:
un z si un y care veneau pe la mine sa se
joace cu masinutele mele, si apoi fotbal. O
prietenie frumoasa , formam o triada ce-si
facea de cap in limitele universului curtii
mele si a scolii ce era vis-à-vis de casa
mea. Fotbalul si masinutele constituiau
obiectul unei zile obisnuite. Vacantele de
vara … Ce placere! Cate roluri pe zi jucam
noi trei. Intr-o zi am prins un mic soarece
si apoi l-am omorat (din greseala sau poate
intentionat) si l-am ingropat. Apoi i-am
facut si o mica cruce. Grupul de prieteni mi
s-a imbogatit treptat cu alti cativa. Tot in
apropierea casei mele, mai spre deal, era o
mica padurice caruia noi ii ziceam
prapastie. Acolo se desfasurau jocurile de-a
indienii. Imi vine acum in minte o replica,
ce parca imi recunostea si anticipa rolul
meu: baietii erau deja in prapastie, la casa
indienilor; eu m-am dus mai tarziu si cand m-
au vazut s-au bucurat si mi-au spus ca
cautau un sef si ca eu eram omul potrivit.
Ce mandru eram! O recunoastere si poate o
victorie a solitudinii . Caracterul meu de
ascet ii atragea, le placeam si ma acceptau
fara mari probleme. Ce vremuri! Batai cu
boabe de struguri, pac-pac, fotbal. Eram un
rege , aveam o minge moderna , fapt ce i-a
determinat pe cei mari sa ma lase si pe mine
sa joc fotbal, si jucam… Ziua asa mi-o
petreceam cu cei de o varsta cu mine iar
seara incepea fotbalul adevarat. O scena
tresare si ma indeamna sa o fac cunoscuta:
in jocul cu cei mari am reusit sa iau odata
mingea dar unul (ce-acum e preot) m-a
faultat! Strig:fault! Fault! Dar nimeni nu
ma baga in seama! M-am razvratit atunci imi
venea sa plang de neputinta mea… Dar trece
totul. Si totusi eram singur de multe ori,
jucam fotbal singur, inchipuirea ma
conducea. Formam doua echipe cu marii
jucatori ai lumii si jucam. Scoala a inceput
dur pentru mine. Dupa prima zi la scoala mi-
am dat seama ca sunt dezavantajat.
Invatatoarea, cam dura, m-a pus in a treia
banca. In a doua zi eram nedeumerit si
confuz. Le-am spus parintilor mei ca nu stiu
unde mi-e clasa pentru ca toate usile sunt
la fel (albe). Ce deosebire intre mine si un
copil din zilele de azi! Cel de azi se
maturizeaza prea repede dar nu stie ce e cu
adevarat copilaria. Si totusi rapid am fost
socotit un geniu. Am invatat sa citesc
repede, aveam numai note de 10. Prietenii s-
au mai legat, prostii ca oricare altul am
mai facut, dar nu e timpul acum de
efemeritati. Pierd timpul cu fapte care nu
au o relevanta propriu-zisa si despre care
am scris si alta data, ma indepartez de
scopul propus- acela de iluminare a mintilor
dominate de ineptie. Si totusi mai vreau sa
subliniez ceva: ma domina ascetismul.
Preferam de mic sa devorez basme si Jules
Verne in detrimentul unor trebuinte
practice. Ce fac si azi! Citeam , scriam (
ce rau imi pare ca am aruncat ciclul de
povestiri Cosmarul yetizilor si Imperiul
Herculit). Oare de ce si acum inutilitatile
intelese drept acele care nu sunt supuse
practicismului actual sinonim cu necesitate
incearca sa ma conduca? Eu am un scop! Nu
pot sa ma las prada mortii reprezentata de
lume. Voi lupta si voi castiga sans doute si
va voi lumina pe voi cei condamnati uitarii.
Dar totusi mai vreau sa povestesc ceva, o
inutilitate , inainte de a trece la fapte:
relatia mea cu fetele s-a desfasurat normal.
Convins in cele din urma de rolul pe care il
pot avea asupra dezvoltarii mele am renuntat
la simpla atractie fizica ce era suficienta
pentru mine ca sa plac o fata si am cautat
sentimentul. Nici acum nu l-am gasit dar de
fapt nu aceasta este problema. Femeia, masca
de culori sau nu, intriga. Pierduta de mult
de sarpe in atingerea absolutului ea
continua insa sa conduca lumea. Barbatii, a
caror creier secundar ii lasa sa cada prada
lor, se amagesc in continuu. Si totusi ea
reprezinta o necesitate , nu numai un obiect
ci si un pandativ ce-ti impune si te poate
conduce spre absolut. Nu exista limite in
femeile adevarate, putine la numar dar care
exista. Aceasta corelatie confera
individului de sex masculin posibilitatea
accederii facile, in cele din urma spre
obiectiv. Necesitatea ei e de netagaduit.
Prostia ei, lipsa de intelegere metafizica,
nu e o constanta , e o realitate dar pe care
o conpenseaza cu acea farama de materie
divina ce inca pluteste in ea. Nu o
condamnati intunericului , in ea poate fi
salvarea, cel putin pentru mine a fost. M-a
atras si m-a condus inconstienta spre o
victorie a spiritului asupra cavoului
acestuia: am invins lenea ce ma caracteriza
in studiu si mi-am dovedit genialitatea des
invocata de mine: am ajuns olimpic la
romana. Confruntat cu problema de a alege
intre istorie si romana ( prima reprezentand
adevarata mea pasiune) am fost indemnat de
ea sa aleg romana. Rational. M-a convins de
beneficiile studiului aprofundat al acesteia
in viitoarea mea cariera de avocat, si am
ascultat-o. M-am calificat pe nationala. Un
rol fantastic, un sprijin ce altundeva nu-l
puteam gasi. Mi-am dat seama ca toata
existenta mea este sub semnul femeii. De la
mama mea , la prietenele mele, la fetele din
clasa (27 la numar), la ea, la profa de
romana. Rolul factorului feminin asupra
personalitatii mele este colosal.
Marturisesc ca incercam sa fiu prieten cu
toate colegele mele, dar le si barfeam dar
totodata am invatat ce este concurenta.
Trist dar adevarat: majoritatea proaste in
sensul ca nu puteau sa se remarce intr-o
discutie libera, caietul limitandu-le. Si
totusi , cu note mai mari. Dar nu este
relevant.




Nr Comentarii Comentatori
[ Comentează! ] [ Texte ] [ Autori ] [ HOME ]
«Cenaclul Literar Online»
«Noduri şi Semne»
Revista literară Boem@
EXPOZIŢIE DE CARTE
Victor CILINCA, Masina de distrus tot, Ed.N'Ergo, Galati, 2001
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALURI DE LITERATURĂ
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Contact
Istoria cenaclului
Membrii fondatori
(1983-1989)
ONOMANTIA
Revista literara BOEM@

DONATI
PENTRU CULTURĂ

  Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE     PROZĂ     ESEU     TEATRU     UMOR     DIVERSE     BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@edituraboema.ro              Copyright © 1999, 2002 - ANA & DAN