Chilon Chilonides- filosof si cunoscãtor al
vremurilor prezente şi trecute, fin
observator, subtil şi atât de adaptabil în
orice situaţie, pãgân şi creştin, dupã
nevoie...
Quo Vadis poate constitui pentru un creştin
practicant o adevãratã comoarã, o genezã a
creştinismului timpuriu întãrit prin
flãcãrile devoratoare izbucnite din
îndemnul unui Tigelinus avid de putere. Cu
toate cã orice tiran ar trebui pus la zid
pentru mârşãviile comise, Nero poate, poet
şi estet, e cel care în mod indirect, a dat
naştere creştinismului. În primã instanţã
afirmaţia ar putea fi uşor combãtutã şi
criticatã. Cu toate acestea Nero, dupî cum
însuşi Petronius spunea, a dat lumii o nouã
religie, chiar dacã în amfiteatre creştinii
erau devoraţi fie de fiare, fie de flãcãri.
Practic totul guverneazã sau graviteazã în
jurul ideii de iubire. Iubirea presupune de
multe ori iertare. Ideea creştinismului –
iubirea ş iertarea faţã de aproapele tãu –
era de neconceput pentru romanul secolui I.
Marcus Vinicius nu poate înţelege iniţial
temeiul acestei doctrine. Ideile acesteia i
se par irealizabile şi în contradicţie cu
planul vieţii practice. Cu toate acestea
observând conduita lui Ursus (barbar) şi a
celorlalţi creştini faţã de el, în ciuda
neplãcerilor pe care el li le provocase
încercând sã o rãpeascã pe frumoasa Ligia,
începe sã conştientizeze efemeritatea
vieţii sale trecute. Consecinţa:
detensionarea regimului faţã de sclavii
sãi, renunţarea la dobândire prin violenţã,
la vicii atît de obişnuite Romei, refuzul
de a-i fi amant Divinei Augusta.
Oricine poate sesiza în acest roman, fãrã
urmã de îndoialã, un plan perfect al
autorului de a zugrãvi naşterea
creştinismului (centrat pe ideea de iubire)
alãturi de o iubire dintre un tribun roman
(Marcus Vinicius) şi o ostaticã ligianã
(Callina sau Ligia) crescutã de micã în
obiceiul quiriţilor.
Cele douã planuri cunosc aceeaşi evoluţie.
Dacã iniţial ele par a fi de neconceput
într-o asociere (conflictul concret între
virtutea creştineascã a Ligiei şi
pãgânismul lui Vinicius), totuşi iubirea
(element esenţial în ambele planuri)
faciliteazã aceastã asociere. Ligia se
condamnã pentru ce începe sã simtã pentru
Vinicius, dar apostolul Petre îi spune cã e
ceva firesc şi îi explicã cã iubirea este
de la Dumnezeu. Petre îi logodeşte pe cei
doi. Asistãm astfel la prima comuniune
între lumea veche (romanã – axatã pe zei,
sclavie, tiranie şi desfrâu) şi lumea nouã
( creştinã – axatã pe un singur Dumnezeu,
iubire, libertate şi cumpãtare). Lucruri pe
care şi Vinicius le simte... Lucruri pe
care Petronius le observã şi îşi dã seama
cã noua ordine se va axa nu tot în jurul
puterii unui Cezar, ci în jurul acestui
Crist. Chia şi Vinicius observã cum noua
ordine a pãtruns nu doar în rândul
sclavilor, ci şi în rândul gãrzii
pretoriene şi chiar în rândul nobililor
roamani. Marcus Vinicius concluzioneazã în
sinea lui cã întradevãr creştinismul are o
forţã extraordinarã dacã nu face deosebirea
dintre oameni, dintre diversele clase
sociale.
Astfel aceste douã planuri merg mânã în
mânã. Ba chiar şi mai mult rivalitatea
dintre Petronius şi Tigelinus (ce putea fi
uşor tanşatã de Petronius în favoarea lui)
faţã de a câştiga favorurile lui Neo,
conduce la angrenarea unor mijloace care au
drept finalitate învinovãţirea creştinilor
pentru incendierea Romei. Puteam identifica
în structura lui Petronius resemnarea, fuga
de responsabilitate, o lene a laturii
profane (trãsãturi identificate de
existenţialiştii de mai târzu ca proprii
omului). Chiar Petronius în acea superbã
scrisoare de la finalul vieţii sale
adresatã lui Nero zugrãveşte starea de
lucruri în deplina sa realitate. Petroniu
ştia cã în cele din urmã Nero se va
plictisi de el, dar îşi acceptã soarta.
Moare fericit, în braţele iubitei sale
Eunice.
Punctul culminant al romanului îl
constituie incendiera Romei. Putem
considera cã Petronius este cele care "a
dat idea" lui Neo sã intreprindã acest
lucru. Structura pesonalitãţii lui Nero
poate fi analizatã din prisma ultimei
scrisori a lui Petronius cãtre Nero. Într-o
sintagmã "poet de mahala". Ca şi împãrat al
romei şi implicit al lumii Nero reprezenta
autoritatea supremã. În pragul mãcelului,
unii creştini observã cã adevãratul zeu în
lumea aceasta este el. De aceea toţi îl
linguşesc pe imperator, toţi îl mint pentru
a câştiga câte ceva. Nero menţinea ordinea
prin teroare. Îşi ucisese soţia, mama...
Orice cuvânt care nu-i plãcea aducea
moartea celui care îl rostise. Este firesc
astfel ca Nero sã se considere un geniu şi
sã aibã o concepţie falsã asupra valorii
sale. Singura sa legãturã cu realitatea
este Petronius. Ţinând cont de pãrerea lui,
îşi dã seama cã doar Petronius îi spune
adevãrul. Este, dupã cum marturiseşte,
singurul lui prieten.
Pentru a realiza o adevãrata capodoperã
Nero are nevoie de inspiraţie. Din acestã
cauzã vrea sã cãlãtoreascã în Grecia. Ba
mai mult vrea sã incendieze Roma ca un
sacrificiu pe altarul artei. Cetatea
Eterna, incendiatã... Pus în faţa unei
rãscoale a plebei, vina cade asupra
creştinilor. Pâine şi circ pentru a fi
preaslavit de mulţime...
Devenit nefolositor pentru Nero, Petronius
încearcã sã se bucure de clipele rãmase.
Nepotul lui Vinicius suferã ştiindu-şi
logodnica închisã din ordinul lui Nero.
Cezar vrea sã-l vadã pe Petronius suferind,
cerând îndurare...
Descrierea creştinilor devoraţi de lei este
superbã, de un sfâşietor realism... Punctul
culminant şi în acelaşi timp victoria noii
religii faţã de Romaeste reprezentatã de
lupta lui Ursus cu un taur, simbolizând pe
zeul suprem al romanilor, Iupiter. Iupiter
cade în faţa iubirii, o fecioarã îşi
urmeazã inima condusã de iubire şi consacrã
prãbuşirea Romei şi naşterea creştinismului
pe ruinele sale. Plebea rãmasã impresionatã
de victoria ligianului asupra taurului cere
eleiberarea lui şi a fecioarei, iar Nero se
cutremurã... Se supune dorinţei poporului
iar Vinicius îşi duce iubita acasã.
Pentru o lume nouã, la fel cum Nero credea
cã pe altarul artei trebuie sacrificii,
apostolul Petre îşi primeşte cu seninãtate
soarta şi moare pe cruce. Ţtie sã punã
bazele unei noi ordini spirituale ce nu se
va stinge niciodatã. Cetatea Eternã îşi
primea jertfa...
În ceea ce priveşte soarta lui Nero aceasta
este previziblã: rãmas singur, se sinucide
ajutat, cu încredinţarea cã un mare poet
moare odatã cu el...
Cu toate acestea nu este de neglijat rolul
central pe care îl joacã Chilon Chilonides
în roman. Grecul, simbolizând
adaptabilitatea la orice religie, trãdãtor
al binefãcãtorilor sãi, constituie de
asemenea ultima victorie şi cea mai
importanta a creştinismului: prin
convertirea lui, victorie asupra ideilor
prime ale omenirii...
Înclin sã cred, dar nu de dragul de a vorbi
utopii, cã iubirea este singurul izvor al
liniştii absolute. Sã iubeşti atât de mult
încât sã poţi ierta nu e irealizabil.
Victoria creştinismului asupra lumii romane
reprezintã dovada acestei afirmaţii.. Cu
toate cã se pot aduce argumente contrare,
de genul forţa creştinismului a determinat
imperiul roman sã-l oficializeze în 337 din
raţiuni de unitate, nu putem sã nu
subliniem cã religia rãspunde unei nevoi
inerente a omului: aceea de iubire.
