Cu câtã neîndurare trãieşte astãzi
ferãstrãul electric! Şi în aceastã
neîndurare a lui, ne râşneşte aerul şi
liniştea zilei pârguite. Vreun vecin
întârziat îl mânuieşte cu stãruinţã; dintre
palmele sale, ferãstrãul risipeşte sunete
schiloade, ciosvârte isterizate; gâlgâieli
de metal tãind în carnea lemnului. Gâlgâieli
întrerupte pe alocuri doar de oboseala
braţelor. Şi întreruperile acestea ne dau
nouã, celor atinşi de atâta zgomot, speranţe
de linişte. Zadarnice însã şi încã...
Şi-aceste ţiuitoare rãstimpuri se adunã, se
strâng unele în altele, iar vãzduhul se
umple cu ele... aşa cum s-ar umple amurgul
cu roiuri de fluturi revãrsaţi dintr-o varã
rãpitã vremii... O varã care a zãmislit pe
ascuns, cu îndârjire...
Şi-aceste ţiuitoare rãstimpuri ale
ferãstrãului devin dense ca pâcla... Ne
îneacã tihna şi setea de sunete... Îneacã
spaţiile sonore şi începuturile vreunei
pãsãri de primãvarã rãtãcitã prin preajmã,
cu timpuriul timid al oricãrui musafir sosit
prea devreme...
* * *
Cerul a încremenit; a uitat parcã sã îşi mai
culeagã apusul. Stã adormit într-o culoare
molaticã, gãlbuie, peste care un pictor
distrat pare sã fi trecut, în joacã sau în
nebãgare de seamã, câteva dungi verzi-
cenuşii, ca pomeţii uscaţi ai unui bolnav de
ftizie...
Lunã a primãverii şi a învierii... Lunã
pititã undeva, într-un ungher de cer, dupã
dealul plin de cruci; cãci de acolo pare a
se revãrsa lumina. Şi dinţii ferãstrãului
rânjesc osteniţi şi tãcuţi, de acum...
Iar dealul...dealul acela, plin de cruci,
deal al somnului şi al uscãciunii, dominã
oraşul; de parcã strãzile şi parcurile
toate, şi colinele cu alei şerpuitoare, şi
braţele macaralelor s-ar fi întrupat toate
din consternarea acelui 'dincolo de
existenţã’...
Deal cernit cu marmuri albe şi pãsãri sure;
deal al nemişcãrii, pe care nici o floare nu
mai pare sã aclame primãvara. Deal al
neclintirii tuturor uimirilor şi vaiurilor,
al pomenirii clipei şi uitãrii tuturor
morţilor, şi viilor, şi eternului â€Ţşi iarãşi
va sã vie..." Şi nici o salcie nu mai
deplânge viaţa, printre culcuşurile
adormite; nici un copac nu mai vegheazã
somnul adânc al ţãrânii în ţãrânã...
* * *
Ies pe terasã şi privesc dealul strãpuns de
atâtea pietre albe de mormânt. Parcã tot
pãmântul ar fi dospit şi din pântecul sãu s-
ar fi revãrsat toate oasele înghiţite cu
atâta nesaţ, la aşa de scurte rãstimpuri...
Şi pare-se cã oasele acestea s-ar fi
contopit unele cu altele, s-ar fi regãsit
împreunã şi ar fi împietrit acolo, la
suprafaţã, dense şi rãzleţe, tãcute şi
ţiuitoare... Întocmai ca rãstimpurile ieşite
dintre mâini neîndurãtoare...
Şi nu poţi urca strãduţa gârbovã, spre
vârful dealului, fãrã ca mormintele albe şi
sure sã nu îţi agaţe privirea şi suflul...
Nu poţi traversa oraşul, de o parte sau de
alta a sa, fãrã sã te apese acel deal
mocnind de atâta somn al ţãrânii revenite
acasã... Oraş trãit sub semnul crucii... de
cimitir. Şi mãcar de ne-am trãi şi noi
drumurile prin viaţã, zilele toate, sub
semnul braţelor rãsfrânte! Sub semnul
eternei îndurãri...! Şi oare câte drumuri,
oare câte cohorte, câte alaiuri şi dricuri
nu or fi sfredelit cãrarea cea gârbovã, cu
paşi încetiniţi, îngreunaţi de plânset?
Cobor scãrile casei... Înaintea mea se-
ntinde cãrarea neîntinsã, înãlţându-se surã
printre pãmânturi pustiite de viaţã. Merg
spre sus, spre crucea cea mare din vârful
colinei. Şi aşa cum stã, imensã, rãsfrântã
în ecoul întunecat al cerului, pare o cloşcã
ce îşi aşteaptã, sub aripile ei, puii
neascultãtori de viaţã. Şi pietrele primesc
tãcut chemarea ei... Aici, printre atâtea
marmuri, aerul însuşi se preface în piatrã;
marmurã în care stã adunatã toatã respiraţia
morţii şi a muririi... Cãci vãzduhul stã
încremenit în undele sale seratice, iar
clipa opritã în loc face umbrã tãcerilor şi
gândurilor mele. Şi ale tuturor trecãtorilor
prin cimitirul înalt...
Mormintele mã întâmpinã cu şoaptele lor
neauzite, dar ascultate cu mii de puteri. Şi
din urcuş în urcuş, dintr-o potecã în alta,
privirea-mi scapãrã printre nume bãtute cu
dalta, ca o pecetluire a amintirii de
dincolo de necunoaştere... Cãci nu e
rãscruce între a fi şi a-ţi înceta firea,
unde omul sã nu îşi aşeze mâinile şi cugetul
în cruce, unde sã nu lase rãstimpurile
ţiuitoare în depãrtãrile lor şi sã nu îşi
înalţe inima spre suişul cãrãrii ce strãbate
vecia...
Rãscruce de drumuri, de poteci, de urcuşuri
apropiindu-ne pasul de hotarul
întoarcerii... Şi de departe, de niciunde,
fâlfâie spre trecãtor aripile frânte ale
altor amintiri, venind dinspre limanul unui
alt timp – al amânãrilor, al pãrãsirilor,
eşecurilor. Ajungã-i clipei neatenţia ta;
cãci se trece fãrã sã mai ai rãgazul
sesizãrii. Pentru cã, la rãscruce, toate
absenţele te asalteazã, în zumzetul lor
cãtre tine...toate finalurile şi coacerile
neimportante, tot neesenţialul trãit, fac un
tot pieziş al alunecãrii. Şi astfel, la
rãscruce, sentimentul târziului, al
pierderii şi al irosirii îţi curmã
rãstimpurile ţiuitoare ale risipei...
La rãscruce, tot ceea ce pe potecã era moft,
joacã, uşurãtate, capãtã o altã însemnãtate.
Scena rãsfiratã în faţa terasei şi cãrarea
gârbovã spre capãtul iernii au acum
solemnitatea unei porunci, unui verdict
definitiv: nu mai ai voie sã laşi sã treacã,
sã se treacã, sã se petreacã în afara ta,
ceea ce trebuie sã vinã... Sã fii martor, sã
îţi rãscumperi abaterea ignoranţei, inerţia,
de atâtea ori pânã acum! În faţa ochilor
deschişi, prezenţi, mormintele palpitã de
îndemnuri la viaţã... Refuz al risipei,
refuz al vidului şi-al goliciunii este acest
deal strãpuns de pietrele-strãjeri ai
inerţiei ultime.
* * *
Deal al oaselor-oscioare, albind cu
ninsorile pe coaste... albind cu anii şi
perii bãtrânelor priveghetoare ce îşi
viziteazã culcuşurile ce vor sã vie...
Jeluire cernându-şi pietrele, lutul,
funebrul pânã la cântecul de adormire al
morţii si nemorţii. Cum ai putea sa îl
pãtrunzi altfel decât bãtând drumurile,
uliţele urcânde, potecile cutreierând
pãmânturile în sus, trecând printre osoarele
adâncului?
Îl cobor acum, când lumina tragicã a lunii
bate egal în bãlţile sãrmanelor uliţe
înnoroiate; la capãtul lor, o oaste de case
cu orgolii regale îşi lãfãie marmurile albe
şi pietrele nobile strãpungând întunericul.
Ironic, la margine de stradã largã,
luminatã – o casã cufundatã în beznã expune
ochiului atent şi celui nebãgãtor de seamã,
deopotrivã, cruci dãltuite şi alte marmuri –
cele ale osoarelor, sfidând viaţa risipei.
La poartã, un anunţ amuţeşte pretenţii şi
izbânzi; cãci pe latul porţii, cu litere de-
o şchioapã stã scris:
â€ŢEXECUT MORMINTE ÎN RATE"
