â€ŢTrãim clipa! Ne înfruptãm şi noi din
roadele vieţii!"...ne mãgulim noi adesea...
Însã dupã ospeţe şi benchetuialã, sclipirile
prefabricate devin inutile; iar mijirea
zilei are o spontaneitate indiscretã,
aproape brutalã: despoaie chipurile şi
gesturile de strãlucirea lor nocturnã,
divulgându-le proporţiile reale, cele
groteşti, ale trivialului. Clinchetele
rãsunã dogit, iar scãpãrãrile de cristal se
aratã opace, imperceptibile de sub
straturile de ruj şi amprente soioase.
Zãbovirile în mijlocul unor asemenea
puzderii de uscãciuni brodate nu te vor
învãţa nimic despre viaţã, bucurie sau
trãirea clipei. Pentru cã esenţialul rãmâne
invizibil ochilor, atunci când sufletul
putrezeşte în vin sau în...van. Iar esenţa
unei ore nu stã în orologiul care dã
semnalul trecerii ei şi nici în nisipul
clepsidrei; ci în intensitatea timpului
scurs. Ospeţele, însã, şi cearcãnul de dupã
înghit recifuri de secunde; ba chiar
momente. Viaţa realã se gãseşte în casele de
jale, aşa cum bine tânguia Propovãduitorul
crimele împotriva clipei.
Şi clipa nu poate fi altfel decât trãitã,
simţitã, visatã. Niciodatã risipitã în
ospeţe care nu triumfã în transcendere. Un
ospãţ al spiritului dureazã o clipã de
eternitate şi nu este niciodatã de prisos,
pentru cã nu aparţine existenţei pure, ci
trãirii depline. Dupã clipa aceea poate urma
totul sau nimic – bogãţia existã temeinic şi
rãmâne a Omului. Clipa, deşi coincizând
uneori cu acea convenţie a secundei, nu este
niciodatã coincidentã cu ea; şi nici cu
momentul. Prea adesea târâm dupã noi
secunde, ore, zile (sau vai! ele ne târãsc
pe noi...); prea adesea înaintãm sau
reculãm, câştigând sau pierzând momente! Şi
des ne sunt furate. Aşa ne amãgim, ne
închipuim cã trãim viaţa, când, de fapt,
parcurgem de-a buşilea ore şi ore, zile, şi
luni, şi ani...care nu întotdeauna însumeazã
vieţi. Câştigând secunde, pierdem clipe şi
ne pierdem pe noi înşine, fugind de bogãţia
clipei.
O secundã lângã o altã secundã şi lângã o
alta formeazã, într-o limitã finitã, doar
minute, nefiind, deci, decât o expresie pur
tehnicã a cuantificãrii (artificiale) a
trecerii. În vreme ce clipele contopite
zãmislesc stãri; împerecherea clipelor are
un rod cu sâmburi care nu sunt în mod
necesar dulci, dar care nu pun jaloane
trecerii, risipei, ci dimpotrivã: clipa este
pasul împlinirii, desãvârşirii. Secundele –
le petrecem, poate, dar nu le trãim, pentru
cã nu au intensitate şi, într-un fel, nu
sunt petrecute ci...se petrec. Impersonal,
neimplicat. Secundele se petrec pe lângã
noi, printre noi, iar noi le suntem martori
chiori, neatenţi, neatinşi. Momentul,
coincizând şi el uneori cu secunda, se
detaşeazã de ea prin...participare. Momentul
trebuie prins sau, mai bine zis, nu trebuie
scãpat. El le este propriu oamenilor de
acţiune şi absoarbe energie; ba are chiar o
inteligenţã a sa, mai mult speculativã şi
mai deloc contemplativã. De aceea este trãit
în goanã şi în exteriorul fiinţei; pentru cã
ţine de pragmatic, de confort, de
binefacerea materialã a sinelui. Clipa,
însã, arde. Te arde. Clipele sunt un foc cu
cenuşã fertilã, în care fiecare scânteie
devine pântece roditor de alte înflãcãrãri.
Gândire şi visare, sentiment şi judecatã,
amintire şi profeţie, devenire şi
desãvârşire. Iatã suma clipelor...
Sunetul de ticãit acordat la cifre, tabele
şi calendare nu devine parte a vreunei
armonii; e doar un zumzet cu sonoritate
lâncedã, agresivã sau cel mult neutrã. Şi
astfel, seara convenţiei lumii poate
descifra duiumuri de zori, de înserãri sau
ieşiri din spaţiul picurat de secunde. Însã
o searã învãluitã în tãriile clipei mãsoarã
cât vecia. Pentru cã lumina de o clipã a
lunii, cuibãritã în inimã, valoreazã infinit
mai mult decât peisajul continuu, mort
pentru sensibilitatea ochiului. Cei dedaţi
secundelor iubesc doar noaptea, nu însã şi
cerul în care stã întrupat farmecul nopţii;
nu însã şi greierii, mirosul rãcorii sau
visele. Trãitorii de momente observã noaptea
doar prin apropierea sau trecerea semnalelor
şi ocaziilor sale palpabile. Iar cel ce
tropoteşte nerãbdãtor în aşteptarea
momentului nu va cunoaşte niciodatã
întâlnirea cu clipa înfrãţitã lui.
Semnele trecerii şi spasmele vieţii, iubirii
şi morţii atârnã de limba unui orologiu
cosmic rãsfrânt spre pãmânt în clipe. Cei ce
le cautã în secunde sau momente sunt
asemenea neghiobului care, încercând sã punã
stãpânire pe timpul altuia, îi furã ceasul.
Culisele clipei capãtã viaţã doar atunci
când se nasc dincolo de cortina cerului. Pe
drumul spre capãtul vremii sunt puţini
cãlãtori care nu uitã sã se mai aşeze şi în
şanţ pentru a contempla bolta printre
sãlcii, ignorând praful de pe tãlpi şi
rãnile gleznelor. Ei sunt nebunii cãlãtoriei
spre care lumea grãbitã aratã cu degetul
zeflemitor. Şi cum sã descrii clipa, cum sã
o binecuvântezi altfel decât trãind-o? Ce
cuvinte, ce gesturi ar putea sã o explice
acelora prãdaţi de simţul timpului divin?
Cum sã îi spui surdului, arãtându-i o
partiturã: â€Ţpriveşte! asta este muzica"? Ce
atingere sonorã i-ar putea alina sufletul,
atâta timp cât urechea muzicalã a spiritului
îi este ferecatã?!
Şi amar este adevãrul cã inima îţi rãmâne
încãtuşatã atunci când strãbaţi cãile în
goanã şi în irosire. Cei ce se grãbesc sã
ajungã la final de drum uitã cã, de fapt,
limita înseamnã abisul, în faţa cãruia nu
este bine sã fie surprinşi în fugã, pentru a
avea vreme de oprit. Dar ei îşi furã timpul
cu gesturi hulpave, şi sar peste secunde,
forţând întâlnirea cu momentele. În muzica
înghiontirilor şi în strofocãrile întrecerii
ei îşi grãbesc ajungerea la capãtul vremii,
deci la capãtul unei vieţi şi aşa netrãite.
Şi capãtul acesta nu este decât prelungirea,
devenirea oficialã a morţii, dincolo de care
nu mai urmeazã nimic, cãci cine nu îşi
meritã viaţa nu îşi meritã nici moartea care
sã cuprindã un sens. Iar sensul vieţii şi
morţii se întrupeazã numai pe scheletul
clipei. Balansul àcelor indicând secunde şi
momente devine echilibrul impasibil al
lipsei de sens, aşa cum numai leşurile sunt
desãvârşit echilibrate. Viul, deşi
funcţioneazã cu nespus de multe risipe, nu
se risipeşte, cãci cunoaşte tumultul fertil
al clipei lãuntrice, surâsul, durerile şi
tainele rodirii ei...
Tot ceea ce se consumã în existenţã cunoaşte
faceri, prefaceri, transformãri şi
împlinire. Cãci procesul este lung şi
anevoios, curgând cascade-cascade dintr-o
etapã în alta. Dar desãvârşirea este una
singurã, aşa cum şi abisul final este unic.
Etapele timpului se încheie cu devenirea, cu
împlinirea vieţii sau a morţii, cu dãrnicia
adãugatã a ogorului semãnat şi cu strânsul
roadelor. În lumina acestui final, trãitorul
clipei devine arborele ce îşi uneşte coroana
cu cerul, iar fugarul secundei – viermele
care scurmã negura ţãrânii. Astfel cã
pãmântul şi cerul devin scenele unite ale
tuturor vremilor, în culisele cãrora stã
Dumnezeu, cu palmele întinse şi strãpunse de
piroanele verdictelor definitive: ale
eternelor îndurãri şi dreptãţi.
