Un fluture cu suflet alb mi se aşeză pe geană,
Cu aripa zaharisită de polen mă bate blând
pe pleoapă.
El scutură cu tremur polenul dulce –
alburiu pe gene.
Din pleoape bat, spre iris să se aşeze,
polenul ca mătasea.
Prin irisul pudrat străbate viu, un verde
aprins ... e câmpul larg deschis. ...
...
Fiori ce dau înţepături firave îmi muşcă
corpul,
Polenul se tranformă-n miere şi-mi curge
pe obraji.
Mai văd decât o dâră albă ... ţesută de o
aripa plăpândă.
Se lasă noaptea peste verdele aprins, şi
bate adânc pe pleoape.
Cu ochii văluriţi în miere, cuprind pe
cer, ţesută ... o dâră albă.
