Noaptea acoperea cu repeziciune ulitele
mohorate ale Forestlife-ului.
Un crivat grozav pusese stapanire peste
oras, spulberand ninsoarea ce pãrea sã se
eternizeze; trecuserã deja trei zile,
zãpada trecea panã dincolo de mijloc,, iar
oamenii, speriati, se izolaserã in casele
lor, rugandu-se ca Cel-de-Sus sã se indure
de dansii.
Si totusi, ignorand vantul puternic si
noianele de zãpadã, o trãsuricã ponositã
astepta cuminte pe drumeagul ce ducea spre
tintirim. Nu putea fi vorba de vreo
ingropãciune, datã fiind ora inaintã si
fãcand abstractie de lucrarea vreunui
excentric, deci poate cã traseul ales era o
simplã coincidentã.
Un vizitiu mustãcios ca un husar dormita pe
caprã cu pipa in gurã., gata-gata sã se
prãvãleascã intre cei doi cai de smoalã, ce
motãiau cu aceeasi poftã ca si stãpanul
lor. Nimic deosebit panã aici, dacã nu
punem la socotealã asprimea gerului, ce
paraliza chiar si infimul gest;, cele trei
suflete de care am vorbit nu pareau sã
sufere deloc din pricina vremii, din
contra, animalele erau linistite, iar in
obrazul omului traspãrea dulceata visului.
Dar aceasta atmosfera idilicã nu durã
mult..Zãpada scartaind sub cizme si de dupã
coama unui deal, apãrurã siluetele a trei
bãrbati, care se apropiau cu pasi rari
cãtre trãsurã.
Diferenta de dintre ei era lesne de vãzut,
fiind exprimatã nu numai prin respectul cu
care i se adresau ceilalti siluetei din
mijloc, dar si prin faptul cã acesta era
mai inalt cu un cap decat dansii.
Era usor de inteles cã era el era seful
acelui grup si cei doi il ascultau cu
sfintenie.
- Deci s-a sfarsit, nu?
intreba el,meditativ, privind inaintea sa..
- Da,spuserã in acelasi
timp celelalte douã siluete.
- Si tâncul ãcesta e
baiatul, da? ii chestiona apoi, mofluz,
aratand printr-un gest catre
galagiosul "pachet" din bratele celui din
stanga sa.
- Da… ssst… l-am luat…
sst… taci, te rog… el e,domnule, reusi sa-l
lamureasca cel cu "povara".
Era intr-adevar un copilas ceea ce ducea in
brate, dar n-avea habar cum sa se poarte cu
el, il tinea intr-o pozitie incomoda, fapt
pentu care bietul prunc plangea fara
incetare, asurzindu-i pe cei trei drumeti.
- Domnule, nu inteleg de ce nu l-ati
omorat pe baiat, adauga inciudat cel din
dreapta sefului, incrucisandu-si bratele
peste piept.
"Domnul" ii trase una peste ceafa, lecuindu-
l de limbutie.
- V-am mai spus ca am
nevoie de un mostenitor si parintii lui n-
ar fi fost niciodata de accord sa-l cresc
eu, spus el pe un ton sententios.
- Dar nu e ca noi,spuse
cel cu pruncul, pe un ton plangaret. Nu e
demn.
- Eu hotarasc daca e demn
sau nu,spuse seful.Oricum, e mai demn decat
voi… E nepotul meu,, deci sa nu va mai
aud!! Haideti, mai repede, ca doar nu
mergeti la plimbare!...
Seful mari pasul, iar ceilalti il urmara
anevoie, cel cu pruncul, sasaind intr-una
catre cel mic, iar celalalt, masandu-si in
rastimpuri grumazul, ca si cum palma
sefului a fi avut impactul unei bate de
vreo cateva kilograme.
Nimci deosebit, daca nu punem la socoteala
ca desi omatul era mare, cei trei nu se
impiedicau prin nameti, ci pareau sa
pluteasca cumva pe deasupra zapezii.
Ajungand la trasura inzapezita, seful
deschise portiera, urca, apoi lua copilul
si-l aseza cu grija,intr-un cosulet, care
se afla deja pe bancheta vehiculului.
Vizitiul se trezi buimac, cand stapanul
tranti portiera si caii atinsi cu varful
biciului, isi scoasesera picoarele din
zapada si, incepura sa traga lin trasura,
alunecand peste troiene, asa cum fasera si
cei trei drumeti de mai devreme.
Cei doi oftara din greu, apoi dadura din
umeri si-si vazura si ei de drum.
