Era intr-o vreme indepartata, in catunul
Oropsitii din Vale, un baietel cu ochi
albastri si par rosu ca focul, pe care
parintii il strigau Negrutu. De ce, va veti
intreba. Iaca de aia, fiindca toti oamenii
nu doar din familia lui saraca
lipita pamantului, ci si din intreaga
asezare aveau pletele negre ca pana
corbului, in vreme de dusmanii din
Oropsitii de la Deal erau morcovii la coama.
Tot nu v-ati lamurit? Pai e la mintea
cocosului, zau asa! Oameni
amarati cum erau ei, parintii lui Negrutu
si-au repede seama ca nu e bine pentru
baiat sa se simta deosebit de toti ceilalti
copii, ba chiar ar putea sa se intrebe daca
muma-sa n-a umblat aiurea, pe la ceas de
seara, cand era codana. Iar ea s-a jurat pe
viata soacrei ca nu era asa si barbatu-
sau a crezut-o, chiar daca nu l-a avut pe
baiat niciodata la inima! A spart deci muma-
sa singura oglinda din casa si i-a zis de
cand a inceput a pricepe vorbele ca e exact
la fel cu orice baietel din vecini.
Numai ca, de cand se juca pe ulita cu
mingea ori ducea vaca la pasune, ceilalti
naparstoci au tot ras de el, iar baiatul s-
a prins ca e ceva in neregula.
A venit el, cu fata plina de lacrimi, la
maica-sa.
-- Mama, de ce zic baietii de mine ca-s
copilul florilor? a intrebat Negrutu,
stergandu-si nasul de fusta femeii. Si de
ce rad de parul meu?
Muma-sa adunase de dimineata camesile
tuturor membrilor familiei intr-un ciubar
si le freca de zor, asa ca era cam cu
mintea dusa pe urmele balonaselor de sapun.
L-a sarutat cum stia numai ea si a spus
dara primul lucru care i-a venit la gura.
-- Fiindca in pletele tale, copile, se
aduna razele soarelui si apoi scanteie de
li se opreste tuturor rasuflarea. Iar ei
sunt invidiosi pe atata stralucire, fiindca
sufletul le e la fel de negru ca parul
cateodata. Nu-i lua dara in seama, ci
gandeste-te ca maretul soare te
binecuvanteaza.
Baiatul a ascultat-o cu atentie si n-a mai
plans, iar ochii lui albastri au
prins un fel de licar care nu s-a mai
stins. In fiecare dimineata, cum
facea ochi, iesea in ograda si inalta
chipul spre cer, iar daca nu era acoperit
de nori, ii striga rotundului de foc de pe
bolta :
-- Buna dimineata, mandru soare! Multumescu-
ti pentru binecuvantarea ta cea blanda!
A facut asa azi, maine, poimaine si lunile
au trecut, s-au adunat in ani, iar
baietelul cu ochi albastri s-a prefacut in
flacau tras ca prin inel, vrednic la munca
si mester la cantat din fluier. De cand l-a
trantit cu nasul de pamant pe Grasanul
Vaduvei, nimeni nu a mai ras de
el si nu-i mai strigat vorbe de ocara. Dar
nici nu l-au chemat sa stea la o voroava si
un pahar de vinars rubiniu, iar fetele,
cand se intalnesc pe ulita, se uita
in alta parte. Chiar si costeliva
satului se fereste de Negrutu, fiindca mai
bine ramane fata batrana decat sa aduca pe
lume un prunc morcoviu la plete.
Degeaba a doinit Negrutu din fluierul lui
ca pana si dobitoacele s-au oprit din
mersul lor, iar pasarile au tacut! A
inteles ca fetele nu s-ar prinde cu el in
hora, iar baietii se tem de cautatura lui.
Parintii i s-au garbovit, fratii si
surorile nu vor sa stea pe langa el cand
ies la carciuma sau pe ogor, doar
soarele ii lumineaza fata, dimineata de
dimineata. Il saluta si acum, fara sa uite
vreodata sa-i multumeasca pentru razele lui
calde, doar ca in voce i s-a strecurat un
tremur, iar fluierul ii plange tot mai des.
Si cand a implinit Negrutu 18 ani, muma-sa
a murit. S-a stins intr-o
zi lunga de vara in care a muncit pe
ogorul Vaduvei. A venit acasa aprinsa la
fata ca parul lui Negrutu, dar nu s-a
asezat pe scaunelul cu trei picioare. A
scos in curte inca un ciubar de rufe si,
cand soarele se indrepta spre asfintit, le-
a terminat de spalat. A apucat sa o
intinda ultima pereche de nadragi pe funie
si a cazut ca fulgerata, cu mainile
batatorite prinse de gat si ochii holbati
la ultima vapaie a zilei. Asa a gasit-o
chiar Negrutu si, dupa ce si-a anuntat
restul rubedeniilor, s-a lasat in genunchi
langa peretele de chirpici al casei.
Babele din catun au venit s-o pregateasca
pe surata lor pentru ultimul drum, barbatii
s-au pus langa taica-su si sticla de
rachiu. Fratii si surorile au bocit cu
masura, cat sa vaza satul ca le pasa de
mama lor. Negrutu n-a scos o vorba, n-a
lasat nicio lacrima sa-i curga. Doar a
ramas cu spatele lipit de perete pana in
miez de noapte, cand a cazut intr-un somn
lung si zbuciumat. Iar a doua
zi dimineata s-a ridicat, a privit la soare
si a inaltat spre el pumnii.
-- Atatia ani ti-am multumit pentru
binecuvantarea ta, desi mult m-a mai
costat! Un singur om ma iubea pe lumea
asta, si pe el mi l-ai luat… Te blestem din
toata inima si nu vreau sa-mi mai
stralucesti in plete!
Iar dupa ce a zis asta, si-a luat fluierul
si l-a rupt in bucatele mici, a scuipat
mustos spre soare si a scos cosorul de la
braul lui tatane-su, care inca nu se
trezise din betie. Parul si l-a
taiat destul de greu, desi cosorul era
ascutit. A simtit paraiasele de sange
curgandu-i pe piele, dar nu s-a oprit pana
nu a reusit sa-si lase in colbul curtii si
ultimul fir. A sarutat-o pe muma-sa pe
frunte si dus a fost.
A mers ore lungi, in bataia dusmanului
soare. A iesit din sat si nimeni nu l-a
intrebat ce face, a batatorit drumul spre
Oropsitii de pe Deal, dar abia a intrat in
sat, si oamenii si-au asmutit cainii pe el.
-- Pleaca de aici, netrebnicule! Ti-oi
fi taiat tu parul sa nu vedem ca e negru,
da noi stim ca nu esti de-ai nostri! Valea,
veneticule! ii strigau de-a valma barbati,
femei si copii cu plete morcovii.
Coltii cainilor i-au ranit picioarele,
pietrele aruncate de oameni i-au lasat urme
vinetii pe chip. A incercat sa le spuna ca
n-o fi de-al lor, dar nu e nici cum cred
ei, insa cand l-au intrebat cum il cheama a
trebuit sa le zica.
-- Negrutu, a rostit si hohote
batjocoritoare l-au inconjurat,
starnind ecouri pe dealuri.
L-au incercat cu pumnii si picioarele, l-au
facut una cu tarana si abia cand au obosit,
l-au lasat sa se tarasca spre iesirea din
sat. Nu mai vroia sa incerce chinul
fiecarei respiratii, dar mai tare isi dorea
sa nu-i mai auda si sa nu le mai simta
rasuflarea, asa ca si-a gasit culcus in
primul sant mai adanc de la poala padurii.
Auzeau in departare fiare urland, dar nu-i
pasa. S-a cufundat in uitare cand soarele a
disparut de pe cer si a sperat ca nu se va
mai trezi. Nadejdea lui a imbibat noaptea,
facand boturile animalelor sa freamate si
inimile sa le bata mai repede. O frica
ciudata le-a cuprins apoi pe
necuvantatoare, zbarlindu-le parul si
dezgolindu-le coltii. Lupii au iesit de
prin padure in acea noapte, l-au privit si
l-au ocolit. Un mistret i-a amusinat santul
si a ramat pamantul cu ascutitii sai colti,
dar nu s-a atins de el. Cucuveaua s-a pus
pe cantat pe ram, dar s-a oprit cand
Negrutu s-a miscat in delirul lui.
Dimineata innorata l-a gasit inca sufland.
O ploaie usoara a rapait si a mai spalat
sangele inchegat de pe el. Un iepuras l-a
adulmecat sfios, gadilandu-i narile cu
blanita lui. S-a trezit Negrutu, a simtit
junghiurile care ii munceau trupul si a
priceput ca nu-i era inca dat sa moara. A
iesit cu chiu cu vai din sant si s-a mai
tarat pana la umbra unui mar salbatic, unde
a ramas, tragandu-si cu greu sufletul.
Nu stia pentru ce ar mai trebui sa
traiasca, acum ca pana si soarele il
tradase. Nu avea insa putere nici macar
pentru a-si lua singur zilele, si a vegetat
asa, undeva intre trezie si intuneric al
mintii, sub crengile bogate. Merele
padurete i-au cazut in poala si, in rarele
momente de intelegere, a muscat din ele.
Ploaia i-a udat iarasi buzele, filtrata de
frunzele verzi ale acoperisului sau. Trupul
i s-a intremat incet, fara ca mintea sa o
stie, iar intr-o dimineata, a deschis ochii
larg si si-a dat seama ca nu aveai sa-i mai
inchida decat daca i se facea somn.
S-a ridicat incet Negrutu si a privit in
jur. Vroia parca sa manance si altceva
decat mere, dar nu avea de gand sa plece
din padurea unde nimeni nu-i spunea ca
parul sau nu avea culoarea potrivita. Incet-
incet, si-a incropit o coliba din ramuri, a
adunat castane, ghinde si ciuperci,
a mai gasit si un prun salbatic, ba chiar
si un izvor. Cosorul care-i ramasese in
carambul cizmei i-a fost de mare ajutor. Ca
si povestile muma-sii despre plantele pe
care Dumnezeu le-a trimis oamenilor ca sa
le usureze viata.
Cand chiar il lua cu slabiciune a
pantecelui, mai mesterea o capcana si
prindea un iepure ori alt animal mic, dar
cauta sa nu verse sange prea des. La urma
urmei, stia ca animalele au fost mai
miloase cu el decat oamenii. Soarele acum
il vedea doar printre ramurile groase si
indoite ale copacilor, iar asta il ajuta sa-
si mai uite durerea, in vreme ce chipul
mamei se pierdea intr-un fel de icoana
dulce si neclara. Se salbaticea ca
vietuitoarele ce-l inconjurau, iar parul
incepuse sa-i creasca la loc, rebel dar
parca mai putin luminos.
A stat el Negrutu in padure luni pe care nu
le-a numarat, iar vantul noptii a inceput
sa-i inroseasca prea tare obrajii si sa-l
faca sa se adune ghem in coliba sa,
incercand sa-si acopere cu palmele gaurile
multe din camasa zdrentuita. A indurat cat
a indurat, dar cand si apa adunata in oala
de lemn a inghetat peste noapte, s-a uitat
la imaginea sa din bulboaca izvorului si s-
a intrebat daca vrea sa sfarseasca asa.
Primii fulgi ii cadeau in par si Negrutu si-
a dat seama ca si-a gasit un fel amar de
fericire si nu e dispus sa renunte la ea. A
asteptat infrigurat sa vina noaptea ca sa
iasa in drum, a inghitit in sec si a facut
primii pasi spre lume. Nu ca sa se intoarca
in ea, ci ca sa-i rupa o firimitura de
agoniseala pentru a-si pastra fiinta
departe de rautatile ei. Cam asa a gandit
Negrutu cand a intrat in Oropsitii de pe
Deal la ceas de intunecime a sufletului si
a pamantului.
A cautat furisat o ograda fara caini, caci
isi aducea prea bine aminte de «blandetea »
lor si nici nu vroia ca dulaii sa-si
trezeasca stapanii cei miloserdnici. A
gasit una, chiar la marginea catunului. O
casa scunda si inclinata intr-o parte, ca
din desenul unui copilandru hututui, cu
gardul rupt intr-o parte si la fel de
paraginit ca si ea. A inconjurat-o prudent,
cu simturile in alerta, ascutite de timpul
petrecut intre copaci si animale. A
indraznit sa arunce o privire pe geam si a
vazut o mogaldeata ghemuita in pat, aproape
de jarul sobei. A cutezat si a impins lama
cosorului la imbucatura usii, iar lemnul a
trosnit ascultator.
A intrat in incaperea mirosind a turta
dulce si a busuioc, a apucat la repezeala
vreo doua straie groase, de lana, fara
macar sa se uite daca sunt femeiesti ori
barbatesti, si a luat de pe masa o oala cu
resturi de cartofi copti. Avea tot ce-si
dorise, dar nu-i venea sa plece. A facut
orbeste un pas inapoi si a calcat pe o
scandura umflata a podelei valurite. Lemnul
a scartait tradator si mogaldeata din pat s-
a intors spre el, cu spaima lucind in ochii
intredeschisi. Atunci a vazut-o Negrutu ca
e o fetiscana cu ochi mari, de ciuta, si
obraji rotunzi ca merele cele mai frumoase
cu care se ospatase. O ameteala ciudata l-a
cuprins pe Negrutu, iar chipul roscatei s-a
topit in cele ale tuturor fetelor care nici
nu vrusesera sa auda de el. Parul ei a
reflectat lumina focului, asa cum o facuse
al sau cu razele soarelui, iar buzele au
inceput sa se rotunjeasca intr-un strigat.
A aruncat Negrutu prada pe podea si a
strans cosorul in pumn. Intr-o suflare s-a
pravalit pe patul subred peste ea,
astupandu-i gura cu palma. A vrut sa o
opreasca sa ceara ajutor, dar acum, ca erau
alaturi, a inceput sa fiarba sangele lui
Negrutu si mintea i s-a intunecat ca
noaptea, cerand razbunare pentru toate
chinurile lui si totodata potolire a vechii
dorinte. A ridicat cosorul la gatul fetei,
ca sa stie ce o asteapta daca i se
impotriveste, si a vazut in ochii ei
tematori ca l-a inteles. S-a pregatit sa
arunce cu noroi in soare, patandu-i
frumusetea inselatoare pentru totdeauna.
Daca fata i s-ar fi impotrivit, ar fi facut-
o, dar ea doar s-a umbrit la chip si l-a
privit in ochi. Iar cautatura ei blanda l-a
sagetat pana in adancul sufletului si tot
intunericul care se adunase in el s-a
privit pe sine si s-a speriat de ce a
vazut.
A sarit de langa ea si, pentru prima data,
a plans cu hohote de baietel pierdut. A
plans pentru dorinta desarta de a fi iubit
de tatal si fratii sai, pentru toate
jocurile la care nu a fost primit de
baietii din vecini, pentru roseata
obrajilor ignorata de fete, pentru fiecare
lovitura, fiecare muscatura de dulau si
fiecare ocara primita de la megiesii sai
atat de diferiti de el si de la cei
asemenea lui, dar pentru care era un
strain. A plans pentru viata chinuita a
muma-sii si pentru ca a pierdut-o pe vecie,
dar mai ales pentru ca nu avea nici macar
consolarea binecuvantarii de catre soare.
Fiindca uitandu-se in ochii fetei aceleia
al carei nume nu-l cunostea, a inteles in
sfarsit ca atatia ani si-a sprijinit viata
pe o iluzie. Iar soarele nu are nu l-a ales
niciodata, dupa cum nici nu l-a tradat, ci
doar a vegheat nepasator la mersul
vremurilor.
Ati vrea acum sa va spun ca fata l-a
inteles si l-a iertat, ca a invatat sa-l
iubeasca si impreuna au plecat mai departe,
au ajuns intr-un targ unde oamenii aveau
deopotriva plete aurii, morcovii sau ca
pana corbului, si felul cum aratau nu conta
pentru nimeni. Ca au trait acolo ani multi
si fericiti, iar copiii lor nu au privit
spre soare decat ca sa afle cat mai e pana
la ora pranzului. As vrea si eu sa va spun
asta, dar nu s-a intamplat asa. Negrutu a
plecat singur din bordei, lasand fata
ghemuita sub paturile roase de soareci. A
plecat cu o bundita intr-o mana si niste
pantaloni mai grosi in cealalta, fiindca
stia ca numai asa poate supravietui iernii.
Si chiar a reusit sa treaca de zilele
geroase, fara sa se mai fereasca de
sclipirea soarelui dar si fara sa o caute.
Iar cand a dat iar coltul ierbii, si-a
ridicat privirile spre cer si nu a mai
simtit decat dorinta de a porni mai
departe, spre capatul pamantului sau macar
al drumului. Asa a facut, iar unde a ajuns
si ce i-a mai adus viata in cale, o stie
doar el. Cat despre fata cu ochi de
caprioara, ea a mai visat urat o perioada,
pana in ziua cand a lasat la marginea
padurii un ceaun cu multi cartofi copti.
Apoi si-a gasit un flacau de nadejde si i-a
facut o droaie de copii, fara sa afle
vreodata ce s-a intamplat cu oaspetele ei
cel ciudat.
