nu mai bãnuiesc fulgii
de tristeţe
sunt aşa veseli
pe cât de mult viscol
îi roteşte
un fulg o viaţã
omãtul
un popor universal
între albastru şi cenuşiu
zãpezile au curcubeul lor
îl vãd ades
prin ochii de cãrbune
ai copilãriei
atunci
omul de zãpadã era un zeu
şi eu un supus onorabil
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
frumos, tot citesc de ceva vreme, am lipsit o perioada si descopar cu bucurie ce momente de inspiratie poetica ai avut...felicitari!
