când aripile-mi sunt atât de lungi
încât par inutile
când nu mai am loc în mine
şi nici cerul nu vrea sã-mi ofere
fereastra prin care sã mã duc luminii
mã întorc bucatã cu bucatã
în inima mea
fãrã sã mai sfredelesc pãmântul
cu întrebarea mea temãtoare
mã asez în poziţia de fetus
şi-mi ascult viaţa de dinainte
ţipãt cu ţipãt
fãrã nici o şoaptã
precum o lungã golgotã
cu spinii în ochi
învãţând întunericul cu liniştea morţii
şi trupul cu viermii dezlegãtori de matrice
secvenţã din secvenţã
umil
