Mie mi-au plãcut întotdeauna poveştile în care voinicul vine şi învinge zemeul.Întotdeauna îl rãzbeşte din a treia încercare; apoi îşi ia Cosânzeana şi trãiesc fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi. Cât mã bucuram cã zmeul era ferfeniţã, nu m-am întrebat niciodatã dacã merita sau nu...doar era zmeu...cine l-a pus sã fie zmeu? Nu m-am întrebat niciodatã de ce o rãpise pe frumoasã şi nici de ce îi era supus. Abia acum mã întreb de ce era necesar sã-l omoare pentru cã îndrãznise sã viseze ilene cosânzene. Mã întreb şi printre lacrimi de adult înţeleg cã nimic nu mai conta pentru el, ştiu sigur cã nu îi mai trebuia viaţa şi de aceea se lãsa învins de voinic în speranţa cã e mai uşor aşa pentru durerea din sufletul lui. Ce ţi-e şi cu basmele astea...eu trãiesc şi acum tinereţe fãrã bãtrâneţe şi mã plimb prin fantastice întrupãri de vis de copil prin povestea porcului şi muc cel mic. Prin ţara piticilor sunt Gulliver, în lacrima trupului vãd feţi frumoşi din tei, sunt cãlin nebunul, sunt oglinda din alba ca zãpada...doamne, sunt zmeul zmeilor, sunt voinicul nimãnui rãpus de durerea dorului.
