Sentimentul cã nu îmi aparţin, cã fiecare cuvânt vine de undeva din univers şi cã eu nu mã pot opune transferului prin nicio încercare omeneascã, mã strãbate deseori. Am încercat sã fug de aceastã ciudatã trãire, m-am ascuns în spatele vieţii, am ocolit stelele şi luna o priveam doar aşa ca şi când nu ar conta, nici calea robilor nu era mai mult de o aglomerare de materie luminoasã într-un ocean întunecat...m-am fãcut mic, am cules margarete, am navigat printre nuferi, am numãrat macii din lanul vieţii, pãmântul l-am întors peste sãmânţã şi am aşteptat minunea rãsãririi. Miracolele sunt în fiecare bob de rouã pe care setea mea îl culege de pe fruntea florilor. Sãrutul dat florii de zarzãr cu speranţa fructului, atingerea cerului cu fiecare fulg nou nãscut, fâlfâitul aripilor albe prin curcubeul iubirii, rãsãritul precum o promisiune rotundã a fiecãrui apus, toate aceste amãnunte care fac viaţa sã tresalte precum un fluture între douã bãtãi de aripã mã situeazã într-o zonã în care nimic nu mai este ceea ce pare. Când scriu mã simt locuitor într-o zonã crepuscularã şi de cele mai multe ori mã îndoi peste timp de parcã nu ar fi. Locuiesc într-o clipã fãrã sã mã întreb nici dacã am loc, nici dacã o pot cuprinde între douã zbateri de pleoape. Nu mã întreb de ce punctul poate naşte infinitul şi nici de ce poate împãrţi nimicul în pãrţi egale...oricum e doar un punct, uneori începutul, alteori sfârşitul dar la urma urmei un nimic.
Cum de altfel sunt şi eu...un nimic trãitor care încearcã inutil sã dezlege de nesfârşire clipele.
