Calotescu Tudor-Gheorghe
( cotangenta ) - [ DIVERSE ]
Titlu:
nu toate singurãtãţile sunt dãunãtoare
Mie îmi place sã socializez. E un mod de a schimba energie cu mediul. Cred cã omul ( în ciuda faptului cã e un animal social) este eminamente egoist. Chiar şi atunci când depãşeşte orice limitã a altruismului (sunt oameni care se dedicã cu tot sufletul celorlalţi) undeva în resortul interior au nevoie de o mângâiere a orgoliului, a propriului lor ego. Este aproape imposibil sã nu raportãm trãirile la sine. Cum altfel sã judecãm lumea decât prin simţurile şi capacitãţile noastre de percepţie mentalã şi spiritualã. Nici divinul nu scapã de egocentrismul uman. Aproape tot ceea ce acceptãm ca dogmã are un profund substrat egolatru. Nu cãutãm nicidecum adevãrul decât în mãsura în care acesta ne poate oferi o anumitã comoditate interioarã. Ne racordãm la grupuri care au o anumitã afinitate cu propriile noastre aşteptãri ori pur şi simplu ne lipim acolo unde orgoliul nu ne împiedicã sã fim supuşi. Acest mod de a fi este speculat de toţi cei care au nevoie de un anumit suport uman în desãvârşirea unei interprinderi de orice fel. Chiar şi publicitatea face acest lucru. Ne mângâie orgoliul de consumatori, ne oferã posibilitatea de a nu alege. Marile religii speculeazã cu aceaşi dexteritate acest sentiment egocentric. Chiar şi politicenii. Despotismul pleacã de la aceaşi slãbiciune a maselor. Şi spectatorii, da, chiar şi suporterii care par a susţine cu fanatism o echipã o fac doar pentru cã se regãsesc în eticheta de învingãtor.
Aşa cum am spus niciun om nu trãieşte decât pentru el dar cred cã nu este inutil sã putem lupta cu acest sentiment de individ, cu acest instinct de supravieţuire.
Chiar şi în ciuda acestor neajunsuri de specie, existã şi sentimente care fac posibil comportamentul altruist, existã şi indivizi care din iubire pot fi aproape sfinţi, eroi, oameni care îşi dedicã viaţa pentru o idee, fiinţe care trec cu nonşalanţã peste pragul impus de ego. Aceste exemple nu sunt întotdeauna expuse pentru a fi modele. Ştiu clar cã atunci când oamenii vor învãţa sã controleze cu mai multã eficenţã egoismul primar dar şi pe cel autoindus lumea va fi obligatoriu mai bunã şi mult mai pregãtitã sã-L accepte pe Dumnezeu.
În singurãtatea lui omul cautã sã lege sufletul de alte suflete prin iubire. Sunt însã şi oameni care leagã sufletul lor de divin, sunt acei sihaştri, acele suflete care nu ating pãmântul decât pe vârfuri. Unii sunt duhovnici, alţii sunt artişti, o altã mare parte din cei dãruiţi cu singurãtatea aceasta a alergãtorului de cursã lungã fac posibile noi piscuri în încercarea de a ne ridica acolo unde ne este locul. Aceste spirite vor fi întotdeauna singure în ciuda unor aparenţe. Cu cât vor fi mai înconjuraţi de discipoli cu atât sufletul lor se va însingura.
Sunt convins cã este o legãturã direct proporţionalã între iubirea dãruitã şi nevoia de a fi iubit. Aşa cã vectorul iubirii pare a fi o forţã. Un fel de forţã care ajutã sufletele sã nu se piardã în eter.
Chiar dacã ne este mai bine în doi nu toate singurãtãţile sunt dãunãtoare.
