Calotescu Tudor-Gheorghe
( cotangenta ) - [ DIVERSE ]
Titlu:
am o moacã zâmbitoare
Nu sunt cavalerul tristei figuri. Cred cã sunt un pic deplasat; în mod cert nu sunt în asentimentul celor care vãd viaţa ca pe o jelanie. De când au aflat cã nu sunt veşnici timpul le este duşman. Fiecare lacrimã e o dovadã cã viaţa e o corvoadã. Totul pare împotriva trãirii. Nicio patimã sã nu le treacã nepovestitã. Parcã se şi vãd mântuitori ducând cu resemnare crucea lumii. Ştirile încep invariabil cu dezastre, niciun accident nu scapã de publicitate, toate mizeriile, fiecare scursurã, libidinoşii, pãcãtoşii, milogii, cozile la moaşte unde mireanul se împinge cu disperare în timp ce-i cântã maneaua şi îi fierbe sarmaua, grãtarele pline de fleici, râgâielile, crucea lui becali, iubitele de fotbalişti, copiii degeneraţi ai unor oameni de spirit, uitatul pe gaura cheii, capra vecinului, desigur sfârşitul lumii, sfârşitul sfârşitului lumii, sfârşitul sfârşitului sfârşitului lumii, blestemul, anatema, gravitaţia...chiar şi gravitaţia este o patimã. Totul e negru şi dugos. Nicio stea nu lumineazã cerul îndeajuns, soarele este sediul furtunilor magnetice, luna se joacã cu mintea ba şi cu apele oceanului, luminiţele nu mai zâmbesc de la capãtul niciunui tunel, viaţa e din ce în ce mai grea cu cât nivelul de trai creşte mai mult, crizele îmbogãţesc bogaţii, boomurile îmbogãţesc tot bogaţii, la naiba cu ei, cu toate societãţile, cu toţi sclavii, cu toţi poeţii, cu toate utopiile, cu toate filozofiile...nicio o trãire nu exclude stomacul, toate revoluţiile se fac din foame şi din idealurile celor care viseazã raiul pe pãmânt.
Nimic din frumosul vieţii nu este în prime-times. Îngerii au lacrimi, icoanele plâng, cerul e o lacrimã, pãmântul loc de îngropat cadavre. Poeziile parcã sunt necroloage, picturile nu mai au culoare, sculpturile sunt diforme, muzica e un ţipãt, ţipãtul e o vãicãrealã, vãicãrelile sunt noile declaraţii de dragoste, zarzãrii nu mai înfloresc, poveştile nu se mai terminã cu au fost fericiţi, poate doar filmele americane, uneori şi cele indiene, asiaticii fac doar karate, nu mai cântã nimeni floarea de cireş, numai Sãpânţa mai râde de moarte. Şi eu...doar sunt un pui de dac nu cavalerul tristei figuri!
